Deşi am încălzire pe gaz, astăzi am pus lemne în vechea sobă de teracotă şi am făcut căldură în felul ăsta. Mi-a fost dor să fac asta, pentru că îmi place căldura pe care o degajă lemnul, îmi place să-l aud trosnind, îmi place să privesc cu fața aproape de foc, să simt cum căldura mă cuprinde. Închid ochii şi parcă sunt într-o altă lume, o lume a confortului; adieri calde-fierbinţi îmi străbat obrajii, urcă spre ochi apoi coborând iarăşi, parcă dispreţuind gravitaţia.La un moment dat căldura devine din ce în ce mai palidă, aşa că mai aşez în burta sobei încă 3 lemne şi după câteva minute spectacolul continuă.
Este plăcut să privesc focul în felul ăsta, şi totuşi dacă mi-ar lua casa foc nu aş mai fi chiar atât de încântat, mai ales că nu e asigurată. Dacă focul nu are nişte graniţe, nişte limite, atunci devine distrugător, ucide, arde, lasă doar cenuşă în urma lui.
La fel ca şi focul sunt toate lucrurile pe care le facem. Dacă statul pe net nu are nişte limite, lasă răni pentru viitor; dacă sexul nu are graniţe, devine obsesie.
Totul trebuie pus în ordine, altfel viaţa devine neglijentă, suferim aiurea şi ne întrebăm ca proştii "de ce, Doamne?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu