Te-am cam neglijat în ultima perioadă. Îmi recunosc vinovăţia, dar vreau să ştii că pur şi simplu n-am mai avut chef de tine. Na, c'am zis-o. Uite aşa, nu am mai simţit imboldul acela să mă destăinui ţie.
Cam ironică postarea. Se va supăra puţin el, jurnalul, dar i'o trece.
E o perioadă frumoasă din viaţa mea, poate chiar cea mai frumoasă, şi sper să fie aşa şi pe mai departe. Totuşi, în tot frumosul ăsta, nu se poate să nu-şi bage puţin coada şi îndoiala, neliniştea şi teama. Cu asta ultima o rezolv mai usor, că am intrat într-o mentalitate în care învăţ tot mai mult că pot să nu mă tem de nimeni şi nimic.
Cu restul, eh, nu totul e perfect. E bine cât timp nu-mi alimentez îndoiala asta şi neliniştea. Asta pentru că, până la urmă, ele pot fi ca un scai care se ţine de pantaloni şi tare enervant e.
Vreau să fiu fericit, sunt, voi fi, pentru că asta mi-am propus indiferent de circumstanţe.
Am zis.
vineri, 24 decembrie 2010
vineri, 5 noiembrie 2010
aşa-mi vine câteodată
... să-mi bag picioarele şi să plec undeva, altundeva, unde să scap de anumite comportamente ale unor persoane. Ştiu că nici alţii nu-s perfecţi, dar parcă ar fi altfel.
miercuri, 3 noiembrie 2010
întrebare enervătoare
Ce să mă fac cu apropiaţii care mă enervează?
O variantă ar fi să-i suport. Dar mă enervează. Altă variantă ar fi să le dau vânt; asta îmi place mai mult.
Mă mai gândesc.
O variantă ar fi să-i suport. Dar mă enervează. Altă variantă ar fi să le dau vânt; asta îmi place mai mult.
Mă mai gândesc.
joi, 21 octombrie 2010
homemade leapşa
1. Eşti dispus/ă să emigrezi în altă ţară?
Da, cu siguranţă.
2. Eşti mulţumit/ă de viaţa pe care o duci?
Cât de cât, dar se poate să fiu şi mai mulţumit.
3. Ce nu-ţi place cel mai mult la România şi români?
Că suntem atât de mândri de noi când facem lucruri greşite şi că ticăloşia e pe faţă.
4. Ce te-ar putea face să zâmbeşti la ora asta?
Nişte cuvinte frumoase.
5. Ce cuvinte i-ai spune soţului/soţiei când ar fi dezamăgit de persoana lui/ei?
Probabil că aş lua-o în braţe şi i-aş zice că pentru mine înseamnă mult mai mult decât orice altă persoană şi nu aş schimba-o cu nimeni.
6. Cum ţi-ar plăcea să arate zona în care să locuieşti?
Să fie munţi prin apropiere şi marea nu foarte departe. Copaci, pomi, păsări, oameni veseli, copii gălăgioşi ... deja am trecut la diverse.
7. De ce greşim?
Pentru că e în natura noastră, pentru că nu suntem destul de pregătiţi pentru viaţă, pentru că aşa vrem uneori.
Merge la Otilia, ca să mai ia o pauză de la Sara :), la Deea, Alina şi zborplacut.
Da, cu siguranţă.
2. Eşti mulţumit/ă de viaţa pe care o duci?
Cât de cât, dar se poate să fiu şi mai mulţumit.
3. Ce nu-ţi place cel mai mult la România şi români?
Că suntem atât de mândri de noi când facem lucruri greşite şi că ticăloşia e pe faţă.
4. Ce te-ar putea face să zâmbeşti la ora asta?
Nişte cuvinte frumoase.
5. Ce cuvinte i-ai spune soţului/soţiei când ar fi dezamăgit de persoana lui/ei?
Probabil că aş lua-o în braţe şi i-aş zice că pentru mine înseamnă mult mai mult decât orice altă persoană şi nu aş schimba-o cu nimeni.
6. Cum ţi-ar plăcea să arate zona în care să locuieşti?
Să fie munţi prin apropiere şi marea nu foarte departe. Copaci, pomi, păsări, oameni veseli, copii gălăgioşi ... deja am trecut la diverse.
7. De ce greşim?
Pentru că e în natura noastră, pentru că nu suntem destul de pregătiţi pentru viaţă, pentru că aşa vrem uneori.
Merge la Otilia, ca să mai ia o pauză de la Sara :), la Deea, Alina şi zborplacut.
marți, 12 octombrie 2010
gândesc în imagini
În felul ăsta gândurile mele capătă o doză de realism, nu sunt doar adieri deşerte, plus că în modul ăsta ele rămân mai multă vreme întipărite.
luni, 20 septembrie 2010
plânsul îşi are vremea lui
Suntem cam parşivi noi, oamenii; aş adăuga şi cam proşti.
Una dintre întrebările aiurite pe care ni le punem, este "De ce nu putem fi veseli tot timpul?", sau "De ce tocmai acum?"
Ştim că viaţa-i plină cu de toate, dar noi aşteptăm doar să ne simţim bine, confortabil, fără grijuri, fără scutece de schimbat, fără dezamăgiri.
E adevărat că am vrea să fie aşa, dar vrem degeaba. Încă o dată mi se demonstrează că, până la urmă, nu suntem buricul universului.
Putem refuza suferinţa, sau o putem accepta. Dacă o refuz nu înseamnă că nu mai există, doar că sufăr de două ori. Prima oară din cauza necazului în sine, iar a doua oară din cauză că vrem să nu mai fie, şi tot e.
Cu acceptatul e problemă mare. Baiul e că nu considerăm suferinţa ca pe un lucru normal. E normal să plâng. E normal să mă doară. Gândurile fericite nu-şi au locul, nici bancurile, nici orice altă activitate care să caute să oprească prematur această stare. Este manifestarea durerii, nu e nici o ruşine în asta.
La fel cum vin norii, la fel vine şi soarele, pentru că într-adevăr, toate sunt trecătoare.
Din cauza asta să preţuim fiecare clipă.
Când vezi pe cineva plângând, du-te tăcut şi i-ai mâinile în mâinile tale. Gestul ăsta face mult mai mult decât cuvintele pot exprima.
La fel cum acceptăm soarele, e bine să acceptăm şi norii.
Una dintre întrebările aiurite pe care ni le punem, este "De ce nu putem fi veseli tot timpul?", sau "De ce tocmai acum?"
Ştim că viaţa-i plină cu de toate, dar noi aşteptăm doar să ne simţim bine, confortabil, fără grijuri, fără scutece de schimbat, fără dezamăgiri.
E adevărat că am vrea să fie aşa, dar vrem degeaba. Încă o dată mi se demonstrează că, până la urmă, nu suntem buricul universului.
Putem refuza suferinţa, sau o putem accepta. Dacă o refuz nu înseamnă că nu mai există, doar că sufăr de două ori. Prima oară din cauza necazului în sine, iar a doua oară din cauză că vrem să nu mai fie, şi tot e.
Cu acceptatul e problemă mare. Baiul e că nu considerăm suferinţa ca pe un lucru normal. E normal să plâng. E normal să mă doară. Gândurile fericite nu-şi au locul, nici bancurile, nici orice altă activitate care să caute să oprească prematur această stare. Este manifestarea durerii, nu e nici o ruşine în asta.
La fel cum vin norii, la fel vine şi soarele, pentru că într-adevăr, toate sunt trecătoare.
Din cauza asta să preţuim fiecare clipă.
Când vezi pe cineva plângând, du-te tăcut şi i-ai mâinile în mâinile tale. Gestul ăsta face mult mai mult decât cuvintele pot exprima.
La fel cum acceptăm soarele, e bine să acceptăm şi norii.
joi, 16 septembrie 2010
ceaţa mea
Sunt într-o ceaţă tare densă. Ceva în genul: ţi-e foame, vezi un măr, vezi că are o gaură mică, ştii că vrei să-l manânci, dar te temi de ce ai putea găsi înauntru.
Dacă aş şti că ziua de mâine se va termina aşa cum sper.
Dacă ar fi totul atât de simplu cum aş vrea.
Dacă aş şti cum voi fi anul viitor pe vremea asta, poate că mi-aş investi timpul mai cu folos. Tot la fel, dacă ştiam acum un an cum voi fi acum, sigur făceam anumite lucruri diferit.
Încerc totuşi să mă păstrez cu o atitudine sinceră pozitivă asupra vieţii, recunoscând în acelaşi timp cât de mult suntem noi oamenii, de varză.
Mă uit în jur şi îi văd şi pe alţii cu probleme, dar o simt doar pe a mea. Necazul meu este unic, pentru că îl îmbrăţişez în felul meu. Ştiu sigur că alţii ar fi procedat altfel, şi-ar fi văzut rănit orgoliul şi ar fi dat bir cu fugiţii. Eu însă, am preferat să primesc lovitura direct în piept, o clipă crezând că am să mă răstorn.
Mă întreb încă o data dacă nu sunt cumva cel mai fraier om de pe pământ.
Trebuie să fiu mult mai egoist.
Dacă aş şti că ziua de mâine se va termina aşa cum sper.
Dacă ar fi totul atât de simplu cum aş vrea.
Dacă aş şti cum voi fi anul viitor pe vremea asta, poate că mi-aş investi timpul mai cu folos. Tot la fel, dacă ştiam acum un an cum voi fi acum, sigur făceam anumite lucruri diferit.
Încerc totuşi să mă păstrez cu o atitudine sinceră pozitivă asupra vieţii, recunoscând în acelaşi timp cât de mult suntem noi oamenii, de varză.
Mă uit în jur şi îi văd şi pe alţii cu probleme, dar o simt doar pe a mea. Necazul meu este unic, pentru că îl îmbrăţişez în felul meu. Ştiu sigur că alţii ar fi procedat altfel, şi-ar fi văzut rănit orgoliul şi ar fi dat bir cu fugiţii. Eu însă, am preferat să primesc lovitura direct în piept, o clipă crezând că am să mă răstorn.
Mă întreb încă o data dacă nu sunt cumva cel mai fraier om de pe pământ.
Trebuie să fiu mult mai egoist.
vineri, 10 septembrie 2010
fii tu însuţi
După ce am scris titlul, m-a bufnit râsul, pentru că mă gândeam cum peste tot se încurajează sloganul ăsta, dar în acelaşi timp, dacă nu ai un anumit lucru, eşti incomplet. Mai era una, aia cu "Gândeşte Liber". Şi la asta îmi dau lacrimile. Clişeele ăstea sunt doar din gură, pentru că nu prea iau oamenii înţelesul bun.
"Fii tu însuţi" este un concept mai mare decât îl percepe lumea. Implică latura psihologică, socială, religioasă.
Să fac un şablon întâi.
Um om care este el însuşi, se simte bine în pielea lui. Nu e complexat de greutate, aspect, cultură. El ştie ce este. Mai mult de atât, şi ceilalţi stiu ce zace în el. Nu îi este ruşine să admită când greşeşte, pentru că îşi conştientizează slăbiciunile.
Nu se minte pe el însuşi, şi nu-i minte pe alţii cu privire la el. Adică nu o să zică "nu-i adevărat, eu n-am fost cu maşina firmei la cumpărături personale", ci o să recunoască fără jenă "da măi, am mers că am avut nevoie şi pentru că aşa am vrut eu, şi ce dacă".
Îşi recunoaşte trăirile emoţionale, făcând din acestea o rampă de lansare, iar nu o ancoră. Când îi vine să plângă, plânge fără să-i fie ruşine să recunoască. Nu îi e ruşine cu el.
Un astfel de om nu se raportează la ceilalţi. Este sincer, poate uneori naiv (depinde de principii).
Eu sunt un astfel de om. Ştiu că sunt slab, că mă implic uneori ca boul în ce nu trebuie. Ştiu că am şi puncte tari; de ele încerc să mă folosesc cât mai mult.
Ştiu ce drame am trăit şi nu mi-e ruşine cu ele, nu mi-e ruşine cu cine umblu, nu mi-e ruşine ce gândesc, nu mi-e ruşine de familia mea.
Şi toate astea nu pentru că ar fi perfecte, ci pentru că nu contează dacă sunt perfecte sau nu. Nimic nu e perfect pe pământul ăsta.
Mai e un lucru care face puţină diferenţă; mai multă chiar.
Nu sunt nici mândru de mine însumi. Nu mă felicit atunci când dau cu băţu'n baltă. Nu neg, dar nici nu mă mândresc cu asta.
Sunt un om supus greşelii.
Sunt eu însumi şi ăsta sunt.
Nu pot schimba ce sunt, pot doar schimba ce fac. Asta mă ajută să merg înainte în fiecare zi.
marți, 7 septembrie 2010
impune-ţi să fii fericit
Domnul Lincon zicea ceva de genul ăsta; cum că "majoritatea oamenilor sunt fericiţi după cum işi pun în minte să fie". Într-un limbaj mai uzual, eşti fericit pe cât de mult vrei să fi.
Mie mi se pare uneori cam fantezistă chestia asta. Cum sa-ţi impui să fii fericit, să te bucuri atunci când sentimentele ţi-s prin boscheţi? Când gânduri aiurite fac din mintea ta un acvariu plin cu piranha, cum să mai fi zâmbitor şi relaxat?
În mintea mea, vorbele ăstea au greutate doar dacă sunt despicate-n patru. De fapt ce înseamnă să fi fericit? Ce înseamnă să-ti impui asta?
Şi tot şoricelul din cerebel îmi zice că pentru asta trebuie să privim viaţa altfel. Schimbare de priorităţi, de atitudine.
Nu prea am chef acum să mă gândesc prea mult ca să disec, dar poate altădată.
Mie mi se pare uneori cam fantezistă chestia asta. Cum sa-ţi impui să fii fericit, să te bucuri atunci când sentimentele ţi-s prin boscheţi? Când gânduri aiurite fac din mintea ta un acvariu plin cu piranha, cum să mai fi zâmbitor şi relaxat?
În mintea mea, vorbele ăstea au greutate doar dacă sunt despicate-n patru. De fapt ce înseamnă să fi fericit? Ce înseamnă să-ti impui asta?
Şi tot şoricelul din cerebel îmi zice că pentru asta trebuie să privim viaţa altfel. Schimbare de priorităţi, de atitudine.
Nu prea am chef acum să mă gândesc prea mult ca să disec, dar poate altădată.
luni, 6 septembrie 2010
stand-up comedy
Nu m-am omorât deloc cu genul acesta de umor, totuşi de data asta m-am cam amuzat :)
vineri, 3 septembrie 2010
marți, 24 august 2010
Mi-aş dori ...
... să nu mai îmi fie atât de greu, mi-aş dori să ne fi păstrat inocenţa de atunci. Cât de frumos era şi cât de parşiv ne-am contaminat cu urâciunea lumii ăsteia. Cât de frumos ar fi fost daca acum, în loc să ne bântuie remuşcări, am fi fost fericiţi fără rezerve. Cât de jos suntem noi, oamenii, când vine vorba de a ne păstra integri. Cât de bine ar fi fost dacă nu am fi alunecat. Nu prea tare, adevărat, dar destul cât să rămână o pată, iar ăstea nu se spală, eventual se închid undeva adânc, ca să ne aducem cât mai puţin aminte.
Cât de ... cât de ...
Ar fi mai mulţe, dar nu are rost. Nu vreau să fiu o persoană care se hrăneşte din amintiri. Nu vreau să-mi fac inima amară din cauza trecutului. Sunt chiar hotărât să privesc înainte şi să fac toate lucrurile cât mai bine.
Totuşi, da, umbrele se mai abat din când în când.
Ce ştiu cu siguranţă, e că nu e bine să am trecutul în faţa ochilor, nu îl las să mă afecteze. De aceea mă descarc, vreau să-l arunc înapoia mea, vreau să merg cu faţa, nu cu spatele.
Sunt optimist şi ştiu că viaţa mă va surprinde într-un mod plăcut.
Cât de ... cât de ...
Ar fi mai mulţe, dar nu are rost. Nu vreau să fiu o persoană care se hrăneşte din amintiri. Nu vreau să-mi fac inima amară din cauza trecutului. Sunt chiar hotărât să privesc înainte şi să fac toate lucrurile cât mai bine.
Totuşi, da, umbrele se mai abat din când în când.
Ce ştiu cu siguranţă, e că nu e bine să am trecutul în faţa ochilor, nu îl las să mă afecteze. De aceea mă descarc, vreau să-l arunc înapoia mea, vreau să merg cu faţa, nu cu spatele.
Sunt optimist şi ştiu că viaţa mă va surprinde într-un mod plăcut.
miercuri, 18 august 2010
duminică, 15 august 2010
noul tip de manelişti
Arată cam la fel, tot şmecheri sunt, cu maşini bazate, muşchi cât cuprinde, cefe late. Doar că specimenul ăsta ascultă hip-hop. Genul de muzică diferă, în rest comportamentul se aseamănă foarte mult. Nesimţiţi, orgolioşi, fiţe la greu.
Până la urmă au să se infiltreze în toate genurile muzicale.
Până la urmă au să se infiltreze în toate genurile muzicale.
joi, 12 august 2010
pe un portativ ...
... stătea ea, sărăcuţa, singură. Sau aşa credea, până se uită în jur.
Şi-a început existenţa datorită unei licăriri a materiei cenuşii. A prins contur, nu ştia ce este până ce nu s-a uitat în jur la surorile ei. Unele erau la fel, altele mai aveau ceva în plus sau în minus. Unele mai 'dolofane', mai stăpâne pe situaţie, altele mai vioi, nu stăteau prea mult la vorbe.
Domnişoara despre care scriu nu era nici prea grea, nici prea uşoară, ci medie. Repet că nu şi-ar fi dat seama cât de medie e, dacă nu ar fi privit în jur.
Stătea şi se întreba de ce anume a fost pusă acolo, în postura aceea, în intervalul acela. Ştia că are un scop, simţea asta din toată forma ei ovală. Mai ştia că într-un fel este legată de cele din jur şi deşi avea fiecare rolul ei aparte, toate formau ceva miraculos.
A stat personajul meu împreună cu celelalte la întuneric, până când sosi şi ziua în care farmecul lor avea sa fie cunoscut. Din clipa când au văzut lumina, şi-au dat seama că fenomenul aşteptat avea să se întâmple. În timp ce se fac ultimele pregătiri pentru performanţa lor, aproape că tremura sărăcuţa de emoţie. Era să sară din rând, să fugă de teamă că poate nu o să fie pe măsura aşteptărilor, dar nu avu curaj.
Începu şi performanţa lor. Ştia că şi primele surate au emoţii, dar, printr-un susur liniştit, şi-au făcut treaba. Astfel a căpătat încredere şi, pe măsură ce rândul i se apropia, emoţia nu dispăru, dar era mai sigură pe ea. Când, în sfârşit îi veni rândul, explodă din tot lăuntrul ei, lumina deveni mai albă că niciodată, culori infinite îi zburau prin faţă. Universul i se deschise, toate privirile erau îndreptate spre ea. S-a descurcat admirabil.
Deşi nu tinuse decât o clipă, în interiorul ei simţi că a fost o eternitate. Şi-a atins menirea, în felul acesta revărsări de bucurie luminându-i întreaga existenţă.
Era fericită, sărăcuţa notă.
Şi-a început existenţa datorită unei licăriri a materiei cenuşii. A prins contur, nu ştia ce este până ce nu s-a uitat în jur la surorile ei. Unele erau la fel, altele mai aveau ceva în plus sau în minus. Unele mai 'dolofane', mai stăpâne pe situaţie, altele mai vioi, nu stăteau prea mult la vorbe.
Domnişoara despre care scriu nu era nici prea grea, nici prea uşoară, ci medie. Repet că nu şi-ar fi dat seama cât de medie e, dacă nu ar fi privit în jur.
Stătea şi se întreba de ce anume a fost pusă acolo, în postura aceea, în intervalul acela. Ştia că are un scop, simţea asta din toată forma ei ovală. Mai ştia că într-un fel este legată de cele din jur şi deşi avea fiecare rolul ei aparte, toate formau ceva miraculos.
A stat personajul meu împreună cu celelalte la întuneric, până când sosi şi ziua în care farmecul lor avea sa fie cunoscut. Din clipa când au văzut lumina, şi-au dat seama că fenomenul aşteptat avea să se întâmple. În timp ce se fac ultimele pregătiri pentru performanţa lor, aproape că tremura sărăcuţa de emoţie. Era să sară din rând, să fugă de teamă că poate nu o să fie pe măsura aşteptărilor, dar nu avu curaj.
Începu şi performanţa lor. Ştia că şi primele surate au emoţii, dar, printr-un susur liniştit, şi-au făcut treaba. Astfel a căpătat încredere şi, pe măsură ce rândul i se apropia, emoţia nu dispăru, dar era mai sigură pe ea. Când, în sfârşit îi veni rândul, explodă din tot lăuntrul ei, lumina deveni mai albă că niciodată, culori infinite îi zburau prin faţă. Universul i se deschise, toate privirile erau îndreptate spre ea. S-a descurcat admirabil.
Deşi nu tinuse decât o clipă, în interiorul ei simţi că a fost o eternitate. Şi-a atins menirea, în felul acesta revărsări de bucurie luminându-i întreaga existenţă.
Era fericită, sărăcuţa notă.
joi, 5 august 2010
"trimite mai departe"
Începe să mă enerveze şantajul de la sfârşitul anumitor mesaje pe care le primesc prin e-mail. Cică "dacă te-a impresionat/încurajat/ajutat, trimite mai departe şi tu". Ca să nu mai zic de idioţenia gen "jur că n-ai inimă dacă nu trimiţi". Ete fleoşc!
Sunt pornit pe asta pentru că mai devreme am primit un e-mail chiar frumos şi încurajant, dar mi-a pierit tot cheful să-l dau mai departe când am văzut "îndemnul" de la final.
Dacă o să vreau, o să îl trimit. Dacă nu, nu îl trimit. Nu înseamnă că, vezi Doamne, am o inimă de piatră sau, mai teroare, că o să-mi meargă rău 10 ani de acum încolo, că mă va părăsi iubita, pisica mă va muşca de fund etc.
Sunt pornit pe asta pentru că mai devreme am primit un e-mail chiar frumos şi încurajant, dar mi-a pierit tot cheful să-l dau mai departe când am văzut "îndemnul" de la final.
Dacă o să vreau, o să îl trimit. Dacă nu, nu îl trimit. Nu înseamnă că, vezi Doamne, am o inimă de piatră sau, mai teroare, că o să-mi meargă rău 10 ani de acum încolo, că mă va părăsi iubita, pisica mă va muşca de fund etc.
vineri, 30 iulie 2010
hai sa credem nimic
Postul asta nu are rol critic sau descurajant. Este doar o constatare de fapt.
De cand ne stim, oamenii au crezut in ceva/cineva, au avut nevoie de o forta superioara lor. Incepand de la cele mai mici lucruri, pana la cei mai mareti zei, dorinta de a sluji pe cineva a fost destul de puternica pentru a crea cele mai diverse culte.
Nu stiu daca si inainte au fost, dar din scurta mea viata observ cum anumiti oameni incurajeaza si sunt foarte porniti pe a dovedi ca nu exista asemenea forte supranaturale si omul este singur. Ei spun ca toate astea sunt inchipuirile oamenilor, pentru a avea pe cine sa dea vina atunci cand o dau in bara. Omul, daca ar fi fara teama ca va fi pedepsit, ar ajunge ca un animal, fara sa gandeasca prea mult, iar rezultatele ar fi dezastruase. Ei spun asta pentru a contrazice credinta oamenilor, pentru a o dovedi falsa. Se vrea constientizarea omului de starea in care este, de a-l face sa gandeasca pentru el.
Lucrul interesant este ca, daca e sa ma iau dupa ce zic, omul a ajuns din stadiul de animal la cel de om dezvoltat, cu simtul creativitatii. Inteleg ca fara religie si fara anumite credinte in diverse chestii, omul ar fi ca un maimutoi, eventual un pic mai destept, care vrea sa-si satisfaca doar nevoile personale, egoiste.
Acum, ma intreb eu, ce vor sa dovedeasca oamenii astia? Ca trebuie sa gandim ca si ei, astfel sa nu mai fim mustrati de constiinta, pentru ca la urma urmei, constiinta ar fi indusa de 'fiintele superioare', adica de mintea omului. Omul face ce face pentru ca asa este, nu trebuie sa-i fie rusine de el si de faptele lui. Vor sa dovedeasca vinovat sentimentul de apartenenta la ceva supranatural. Pentru ei toate religiile sunt false.
Or fi, dar daca Dumnezeu l-a dezvoltat atat de mult pe om, ceva 'pute', nu? Ceva nu se impaca aici cu filozofia lor. Ceva este deosebit de ciudat in ceea ce vor sa demonstreze. Altfel, cum demonstrezi faptul ca omul si supranaturalul dau nastere la ceva frumos? Nu stiu cum ar putea fi asta demonstrat.
Sunt curios sa aflu si raspunsurile astea. Am sa mai caut, si le voi pune aici daca le voi gasi.
De cand ne stim, oamenii au crezut in ceva/cineva, au avut nevoie de o forta superioara lor. Incepand de la cele mai mici lucruri, pana la cei mai mareti zei, dorinta de a sluji pe cineva a fost destul de puternica pentru a crea cele mai diverse culte.
Nu stiu daca si inainte au fost, dar din scurta mea viata observ cum anumiti oameni incurajeaza si sunt foarte porniti pe a dovedi ca nu exista asemenea forte supranaturale si omul este singur. Ei spun ca toate astea sunt inchipuirile oamenilor, pentru a avea pe cine sa dea vina atunci cand o dau in bara. Omul, daca ar fi fara teama ca va fi pedepsit, ar ajunge ca un animal, fara sa gandeasca prea mult, iar rezultatele ar fi dezastruase. Ei spun asta pentru a contrazice credinta oamenilor, pentru a o dovedi falsa. Se vrea constientizarea omului de starea in care este, de a-l face sa gandeasca pentru el.
Lucrul interesant este ca, daca e sa ma iau dupa ce zic, omul a ajuns din stadiul de animal la cel de om dezvoltat, cu simtul creativitatii. Inteleg ca fara religie si fara anumite credinte in diverse chestii, omul ar fi ca un maimutoi, eventual un pic mai destept, care vrea sa-si satisfaca doar nevoile personale, egoiste.
Acum, ma intreb eu, ce vor sa dovedeasca oamenii astia? Ca trebuie sa gandim ca si ei, astfel sa nu mai fim mustrati de constiinta, pentru ca la urma urmei, constiinta ar fi indusa de 'fiintele superioare', adica de mintea omului. Omul face ce face pentru ca asa este, nu trebuie sa-i fie rusine de el si de faptele lui. Vor sa dovedeasca vinovat sentimentul de apartenenta la ceva supranatural. Pentru ei toate religiile sunt false.
Or fi, dar daca Dumnezeu l-a dezvoltat atat de mult pe om, ceva 'pute', nu? Ceva nu se impaca aici cu filozofia lor. Ceva este deosebit de ciudat in ceea ce vor sa demonstreze. Altfel, cum demonstrezi faptul ca omul si supranaturalul dau nastere la ceva frumos? Nu stiu cum ar putea fi asta demonstrat.
Sunt curios sa aflu si raspunsurile astea. Am sa mai caut, si le voi pune aici daca le voi gasi.
joi, 15 iulie 2010
balonul tău de sticlă
Avea o viaţă atât de perfectă încât nu cunoştea 'valea'. Ea nu era tristă, ci nervoasă.
O zi în care nu putea să facă ce voia, era o zi îngrozitoare. Nu spunea niciodată "îmi pare rău", pentru că nu-i părea. "Am greşit" nu făcea parte din vocabularul ei de cuvinte. Toată lumea o iubea, însă nimeni nu ar fi trăit toată viaţa cu ea.
Avea balonul ei de sticlă, zbura în el, vedea lumea fără a fi prea afectată de problemele ei.
Cum toate au un sfârşit, se întâmplă ca micuţul ei balon să răsufle, pierzând înălţime rapid şi iremediabil.
Ajungând la nivelul omului de rând, observă că nu se deosebeşte cu nimic de ei. Experimentă în sfârşit senzaţia de singurătate, ar fi vrut să fie iar la înălţimea de altădată. O adâncă depresie o cuprinde în timp ce cu degetele zdrelite scormoneşte în amintirile putrezite, cautând după acel 'ceva' care o făcea să zâmbească. În zadar însă, prezentul se întipăreşte fulgerător în toată fiinţa cuprinsă de spasmele deznădejdii.
Urmă o perioadă de luptă aprigă între frumuseţea cerului şi mortăciunea noroiului. În cele din urmă câştigă pământul. Pentru prima dată în viaţa ei era resemnată. Prin ochii uscaţi de lacrimi murdare, descoperi orizontul unei zile noi, unei zile în care oamenii îşi ridică privirea din bolul durerii, pentru a primi puţină lumină în inimă.
Învăţă să se bucure de lucruri pe care altădată le dispreţuia. Tot ce i se părea de dispreţuit înainte, acum îi apăreau mai albe. În cele din urmă a învăţat să iubească, iar balonul desumflat din sticlă l-au aruncat împreună.
Morala: nu cunoşti ce înseamnă viaţa până nu o simţi.
O zi în care nu putea să facă ce voia, era o zi îngrozitoare. Nu spunea niciodată "îmi pare rău", pentru că nu-i părea. "Am greşit" nu făcea parte din vocabularul ei de cuvinte. Toată lumea o iubea, însă nimeni nu ar fi trăit toată viaţa cu ea.
Avea balonul ei de sticlă, zbura în el, vedea lumea fără a fi prea afectată de problemele ei.
Cum toate au un sfârşit, se întâmplă ca micuţul ei balon să răsufle, pierzând înălţime rapid şi iremediabil.
Ajungând la nivelul omului de rând, observă că nu se deosebeşte cu nimic de ei. Experimentă în sfârşit senzaţia de singurătate, ar fi vrut să fie iar la înălţimea de altădată. O adâncă depresie o cuprinde în timp ce cu degetele zdrelite scormoneşte în amintirile putrezite, cautând după acel 'ceva' care o făcea să zâmbească. În zadar însă, prezentul se întipăreşte fulgerător în toată fiinţa cuprinsă de spasmele deznădejdii.
Urmă o perioadă de luptă aprigă între frumuseţea cerului şi mortăciunea noroiului. În cele din urmă câştigă pământul. Pentru prima dată în viaţa ei era resemnată. Prin ochii uscaţi de lacrimi murdare, descoperi orizontul unei zile noi, unei zile în care oamenii îşi ridică privirea din bolul durerii, pentru a primi puţină lumină în inimă.
Învăţă să se bucure de lucruri pe care altădată le dispreţuia. Tot ce i se părea de dispreţuit înainte, acum îi apăreau mai albe. În cele din urmă a învăţat să iubească, iar balonul desumflat din sticlă l-au aruncat împreună.
Morala: nu cunoşti ce înseamnă viaţa până nu o simţi.
marți, 13 iulie 2010
hai să măsurăm prostia
Am primit recent un email cu "sunt .cutare., mare şef acolo şi vreau să-ţi zic despre cum Bill Gates te plăteşte dacă trimiţi mailul ăsta la cât mai multe persoane."
Am cunoştinţe care retrimit asemenea mesaje, iar când le zic că-s abureli şi de ce le dau mai departe, îmi trântesc un răspuns gen "păi ştiu că nu-i aşa, dar noh, cine ştie".
Mă gândesc acum să răspândesc şi eu un spam din ăsta, ceva în genul:
"Bună ziua, sunt Warren Buffett, unul dintre cei mai bogaţi oameni şi vreau să-ţi propun o afacere. Eu am prea mulţi bani, nu am ce să fac cu ei şi m-am gândit să aduc puţină lumină în casa ta. Am produs un program ultra-sofisticat, integrat între rândurile acestui mesaj. Ce face el? Acesta îţi înregistrează computerul, întregistrează de câte ori trimiţi acest mesaj la câte contacte, ulterior aranjând totul într-o super bază de date, astfel că mie nu-mi ramane de facut decât să dau OK-ul pentru a ţi se trimite banii.
Se va crea un cont virtual în care se vor strânge banii pentru tine în funcţie de numărul de persoane care primesc acest mesaj de la tine. Cât primeşti? 500 de dolari pe mesaj. Da, vezi bine, 500 de $. De ce aşa mult? Pentru că-mi permit, sunt şmecher şi fac ce vreau cu banii mei.
De ce fac toată treaba asta? Pentru că vreau să văd cât de prost esti. În felul ăsta pot determina câţi proşti sunt în medie pe planeta asta, în funcţie de asta eu să ştiu dacă mai pot fraieri oameni.
Mulţumesc, şi o zi bună"
Am cunoştinţe care retrimit asemenea mesaje, iar când le zic că-s abureli şi de ce le dau mai departe, îmi trântesc un răspuns gen "păi ştiu că nu-i aşa, dar noh, cine ştie".
Mă gândesc acum să răspândesc şi eu un spam din ăsta, ceva în genul:
"Bună ziua, sunt Warren Buffett, unul dintre cei mai bogaţi oameni şi vreau să-ţi propun o afacere. Eu am prea mulţi bani, nu am ce să fac cu ei şi m-am gândit să aduc puţină lumină în casa ta. Am produs un program ultra-sofisticat, integrat între rândurile acestui mesaj. Ce face el? Acesta îţi înregistrează computerul, întregistrează de câte ori trimiţi acest mesaj la câte contacte, ulterior aranjând totul într-o super bază de date, astfel că mie nu-mi ramane de facut decât să dau OK-ul pentru a ţi se trimite banii.
Se va crea un cont virtual în care se vor strânge banii pentru tine în funcţie de numărul de persoane care primesc acest mesaj de la tine. Cât primeşti? 500 de dolari pe mesaj. Da, vezi bine, 500 de $. De ce aşa mult? Pentru că-mi permit, sunt şmecher şi fac ce vreau cu banii mei.
De ce fac toată treaba asta? Pentru că vreau să văd cât de prost esti. În felul ăsta pot determina câţi proşti sunt în medie pe planeta asta, în funcţie de asta eu să ştiu dacă mai pot fraieri oameni.
Mulţumesc, şi o zi bună"
vineri, 4 iunie 2010
joi, 3 iunie 2010
fanatici
În ultima vreme văd un fanatism pentru Israel şi tot ce reprezintă el. Nu contează că în unele aspecte nu e aşa tare, pentru ei tot Israelul este cel mai tare dintre cei tari.
Nu neg importanţa acestui popor şi beneficiile pe care le aduce omenirii. De când mă ştiu, am vazut acest stat drept unul prietenos şi motivat. Asta însă nu mă face să îi laud şi greşelile, nu mă îndeamnă să îi duc aduc vorbe de bine pe nedrept.
Obsesia Israel, oameni buni, prin fanatismul acesta îi aduceţi un renume rău acestui popor şi chiar îmi pare rău.
Nu neg importanţa acestui popor şi beneficiile pe care le aduce omenirii. De când mă ştiu, am vazut acest stat drept unul prietenos şi motivat. Asta însă nu mă face să îi laud şi greşelile, nu mă îndeamnă să îi duc aduc vorbe de bine pe nedrept.
Obsesia Israel, oameni buni, prin fanatismul acesta îi aduceţi un renume rău acestui popor şi chiar îmi pare rău.
marți, 1 iunie 2010
limbajul poporului
Acum mulţi mulţi ani, dintr-o peşteră în alta din Balcani:
- uuăăăăăăăiiiii, daaa iiii aaaiii aaaaaşşşşiii ăăăăăiii?
- uăăăăi, aiiii ăăăă hiiiiuuu aauuuu
Acum nu mulţi ani, într-un sat din Moldova:
- băăăăi, da' şi mai faşi băăăii?
- băăăăăi, hai că viu acuşi
Zilele noastre, într-un oraş din Ardeal:
- Hi, cmf?
- hi, brb
- uuăăăăăăăiiiii, daaa iiii aaaiii aaaaaşşşşiii ăăăăăiii?
- uăăăăi, aiiii ăăăă hiiiiuuu aauuuu
Acum nu mulţi ani, într-un sat din Moldova:
- băăăăi, da' şi mai faşi băăăii?
- băăăăăi, hai că viu acuşi
Zilele noastre, într-un oraş din Ardeal:
- Hi, cmf?
- hi, brb
joi, 27 mai 2010
nu înjur, dar ...
Zilele ăstea, săptămânile acestea îmi vin tot mai des în minte câteva cuvinte celebre pe care nu se cade să le spui într-o societate decentă. Văzând ştirile de pe internet, auzind tot felul de păreri, soluţii la actuala criză, primele cuvinte ce îşi fac apariţia sunt "what the fuck?". Nu are corepondent în româneşte, exprimă perfect sentimentul meu şi cred că al multor cetăţeni.
Eu sunt calm, am anumite principii non-violente; mă gândesc însă la cei care sunt altfel decât mine. Oare ei cât mai rezistă? Când o să fie răbufnirea? Pentru că este evident că o să fie. Asta pentru că românul a ajuns preşul propriilor conducători şi nu sunt deloc subiectiv. Este realitatea demonstrată. Este fapt.
Eu sunt calm, am anumite principii non-violente; mă gândesc însă la cei care sunt altfel decât mine. Oare ei cât mai rezistă? Când o să fie răbufnirea? Pentru că este evident că o să fie. Asta pentru că românul a ajuns preşul propriilor conducători şi nu sunt deloc subiectiv. Este realitatea demonstrată. Este fapt.
duminică, 16 mai 2010
Oameni şi Maşini - motorul
Azi e ziua motorului. Un motor funcţionează mult şi bine dacă îi sunt asigurate anumite condiţii. Viaţa lui propriu-zisă începe cu perioada de rodaj, atunci când nu este indicat a se depaşi o anumită turaţie, mai pe scurt, solicitarea lui să se facă progresiv. La fel şi cu oamenii. Când sunt tineri, oamenii tind să folosească toată puterea de care dispun dintr-o dată, fără pregătire, fără să o ia uşor. Nu doar fizic, intelectul este şi el afectat. Deşi e probabil să nu se vadă/simtă efecte de uzură imediate, anumite piese îşi pierd proprietăţile originale, nu mai dau randamentul optim în condiţii extreme. Rodajul este cea mai importantă parte a vieţii motorului, pentru că defineşte cum se va comporta el la 'maturitate' şi este ireversibil. Nu-l poţi face de două ori. Rodajul şi întreţinerea corectă determină în mare masură dacă motorul te va lăsa sau nu la greu.
Un alt aspect de care vreau să amintesc este diferenţa dintre puterea/tipul motoarelor. Fiecare este construit pentru un anumit scop. Unele sunt de autoturisme, motoare lejere, silenţioase. Altele sunt industriale, tractoare, utilaje agabaritice, vapoare etc. Nu poţi pune un motor de Logan să tragă brazde pe câmp, tot aşa cum nici nu-ţi poţi urca familia într-un excavator să mergeţi în turul României. Dacă îi pui pe acei oameni care-s construiţi cu "motor de autoturism" la "tras brazde" rezultatul va fi că au să clacheze. Problema e nu dacă îi pui ci ei înşişi îşi impun "dacă el poate, eu de ce să nu pot?". Afirmaţia este valabilă atunci când cei doi sunt construiţi asemănător.
Lucrul fain este că în final motorul de 500 de cai putere nu este mai important decât cel de 70. Deşi au nevoie de întreţinere diferită, fiecare are rolul lui, şi până la urmă depind unul de celălalt.
Am ajuns şi la sfârşitul vieţii motorului. Nu mai îl simţi la fel de sprinten, productivitate scăzută. Trebuie întreţinut mai atent, se defectează mai uşor. Într-un final da, toate motoarele cedează. Timpul şi uzura îşi pun amprenta pe fiecare componentă. Lucrul acesta nu poate fi oprit, ci doar prelungit prin întreţinerea corespunzătoare.
Am lăsat la urmă acele motoare , cum să le zic, îmi este cam teamă să le zic "motoare cu defecte din fabricaţie". Deşi din punct de vedere logic, practic, acele motoare trebuiesc casate imediat, fără a fi folosite, din punct de vedere uman, moral, ele doar au nevoie de o îngrijire specială. Dau un randament mai scăzut, pornesc mai greu şi nu oferă puterea pentru care au fost concepute. Este totuşi un lucru pe care mulţi îl ignoră. "Nimic nu se pierde", am auzit demult cuvintele acestea şi m-au impresionat destul de mult. Într-adevăr motorul nu este cum a fost prototipul, dar dacă se aruncă, toate acele materiale se vor pierde, tot acel timp va fi fără folos, toată oboseala va fi pentru nimic.
Nu încurăjam producţia motoarelor de felul ăsta, dar nici nu le aruncăm.
În România se cam aruncă, orfelinatele sunt pline.
Un alt aspect de care vreau să amintesc este diferenţa dintre puterea/tipul motoarelor. Fiecare este construit pentru un anumit scop. Unele sunt de autoturisme, motoare lejere, silenţioase. Altele sunt industriale, tractoare, utilaje agabaritice, vapoare etc. Nu poţi pune un motor de Logan să tragă brazde pe câmp, tot aşa cum nici nu-ţi poţi urca familia într-un excavator să mergeţi în turul României. Dacă îi pui pe acei oameni care-s construiţi cu "motor de autoturism" la "tras brazde" rezultatul va fi că au să clacheze. Problema e nu dacă îi pui ci ei înşişi îşi impun "dacă el poate, eu de ce să nu pot?". Afirmaţia este valabilă atunci când cei doi sunt construiţi asemănător.
Lucrul fain este că în final motorul de 500 de cai putere nu este mai important decât cel de 70. Deşi au nevoie de întreţinere diferită, fiecare are rolul lui, şi până la urmă depind unul de celălalt.
Am ajuns şi la sfârşitul vieţii motorului. Nu mai îl simţi la fel de sprinten, productivitate scăzută. Trebuie întreţinut mai atent, se defectează mai uşor. Într-un final da, toate motoarele cedează. Timpul şi uzura îşi pun amprenta pe fiecare componentă. Lucrul acesta nu poate fi oprit, ci doar prelungit prin întreţinerea corespunzătoare.
Am lăsat la urmă acele motoare , cum să le zic, îmi este cam teamă să le zic "motoare cu defecte din fabricaţie". Deşi din punct de vedere logic, practic, acele motoare trebuiesc casate imediat, fără a fi folosite, din punct de vedere uman, moral, ele doar au nevoie de o îngrijire specială. Dau un randament mai scăzut, pornesc mai greu şi nu oferă puterea pentru care au fost concepute. Este totuşi un lucru pe care mulţi îl ignoră. "Nimic nu se pierde", am auzit demult cuvintele acestea şi m-au impresionat destul de mult. Într-adevăr motorul nu este cum a fost prototipul, dar dacă se aruncă, toate acele materiale se vor pierde, tot acel timp va fi fără folos, toată oboseala va fi pentru nimic.
Nu încurăjam producţia motoarelor de felul ăsta, dar nici nu le aruncăm.
În România se cam aruncă, orfelinatele sunt pline.
sâmbătă, 15 mai 2010
Oameni şi Maşini - semnalizarea
Văd aproape în fiecare zi maşini care "uită" să semnalizeze, asta afectând într-o mai mică sau mai mare masură circulaţia din jur. Eu le numesc maşini imprevizibile. Nu şti când au de gând să facă vreo manevră ci doar te pomeneşti că te încurcă. Cam aşa sunt şi unii oameni. Fac lucruri fără avertizare, de la cele mai mici treburi, până la foarte importante. Se încadrează aspectul ăsta şi la comunicare/lipsa comunicării. Reacţia lor este "dar de ce trebuie să-ţi zic ţie ce fac? Lasă că vezi tu în momentul ăla". Şi uite-aşa se creează tensiuni, nervi etc. A "semnaliza" din timp este un gest de perspectivă şi ajută la "fluidizarea" relaţiilor sociale. În caz contrar respectivul se pomeneşte că nimeni nu-l mai ia în seamă, că e roata de la caruţă cu numărul 5 adică opusul celui care tot striga "lupul nene, lupul".
Adevărul adevărat până la urmă este că în mintea lor aşa cred că trebuie procedat şi prin urmare dacă nu vor, nu vor. Le doresc acestor minţi să aibă cât mai des parte de scenarii de genul: Este chemat la două interviuri pentru slujbe de vis, doar că amândouă sunt programate în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, astfel trebuind să aleagă între una din ele. Într-un final, bucuros, alege, merge la interviu dar angajatorul nu este acolo. Află că a plecat din localitate şi mai de dimineaţă a angajat pe altcineva în locul lui.
Nu mi s-a întâmplat mie dar oamenii fără semnalizare merită asemenea faze.
Adevărul adevărat până la urmă este că în mintea lor aşa cred că trebuie procedat şi prin urmare dacă nu vor, nu vor. Le doresc acestor minţi să aibă cât mai des parte de scenarii de genul: Este chemat la două interviuri pentru slujbe de vis, doar că amândouă sunt programate în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, astfel trebuind să aleagă între una din ele. Într-un final, bucuros, alege, merge la interviu dar angajatorul nu este acolo. Află că a plecat din localitate şi mai de dimineaţă a angajat pe altcineva în locul lui.
Nu mi s-a întâmplat mie dar oamenii fără semnalizare merită asemenea faze.
luni, 12 aprilie 2010
am îmbătrânit
Am ajuns şi la concluzia asta după ce eu savuram un film francez cu Jean Pierre, iar ceilalţi căscau, oftau, se uitau pe geam. Filmul era chiar bunicel, totuşi din cauză că nu era nimic de genul bum! bum! pac! zdrang! se pare că altora li se pare plictisitor.
duminică, 28 martie 2010
când roata nu se mai întoarce
Cred ferm că acţiunile oamenilor se întorc la ei; bune sau rele, îi lovesc, de cele mai multe ori când nu se aşteaptă. Ar fi totuşi copilăresc din partea mea să refuz faptul că sunt şi cazuri când roata nu se mai întoarce, în sensul că un om poate face bine, şi să aibă parte doar de rău. La fel şi invers. Asta din cauză că roata nu mai are timp să se întoarcă, ori pur şi simplu nu mai e nevoie. Îmi pare rău că nu pot dezvolt mai mult, în minte este destul de clar, însă când vine vorba de a mă exprima uneori intervin erori de 'traducere'.
Ce învăţ este că nu ar trebui să mă intereseze dacă roata se întoarce, când, şi cu ce viteză. Pentru că e pierdere de vreme, pentru că nu mă ajută cu nimic.
Îmi vine în minte acum că în lumea asta dezechilibrată şi retardată există totuşi un echilibru, aparent insesizabil. Dar echilibrul ăsta nu e cum credem noi, oamenii, ci ţine cont de alte reguli, mult mai bune decât putem înţelege, atât de bune încât uneori suferinţa ţine loc de alinare. Este paradoxal, şi tocmai de aia ne zbatem în întrebări chinuitoare.
Ce învăţ este că nu ar trebui să mă intereseze dacă roata se întoarce, când, şi cu ce viteză. Pentru că e pierdere de vreme, pentru că nu mă ajută cu nimic.
Îmi vine în minte acum că în lumea asta dezechilibrată şi retardată există totuşi un echilibru, aparent insesizabil. Dar echilibrul ăsta nu e cum credem noi, oamenii, ci ţine cont de alte reguli, mult mai bune decât putem înţelege, atât de bune încât uneori suferinţa ţine loc de alinare. Este paradoxal, şi tocmai de aia ne zbatem în întrebări chinuitoare.
luni, 8 martie 2010
sâmbătă, 20 februarie 2010
meditaţie
Are legătura cu ce am scris zilele trecute, dar acum mă gândesc la cei care am putea spune că sunt prea buni pentru ceilalţi.
Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
joi, 18 februarie 2010
creştinismul în boxa acuzaţilor
Te invit creştine să dau socoteală de ce faci, ce-ai facut şi ce vei face. Te chem să-mi arăţi că religia creştină este cea adevărată. Te chem Pavele să arăţi cum "schilodească-se odată cei ce vă tulbură" te face urmaş al lui Hristos.
Câţi 'păgâni' n-au murit ucişi de creştini pentru că n-au vrut să adere la acest curent. Multe dintre aceste victime fiind persoane mai drepte, mai miloase decât călăii lor. Câţi conducători creştini au acţionat mânaţi de orgoliul şi setea de putere; setea de a dovedi că ei au dreptate, şi că au un cuvânt de spus în univers. Cât de puţin învaţă omul din istorie. Creştinii mai demult, după ce au scăpat de persecuţie, ce au făcut? Au devenit persecutori. Spune-mi sfântule creştin, cu ce ai fost mai bun decât cei care te-au lovit pe tine?
Măcar dacă ai fi luat aminte la Dumnezeu, în care spui că îţi pui încrederea. Le-a spus evreilor să aibă milă de străini, pentru că şi ei au fost străini în Egipt. Le-a mai spus, nu pot sa cred, să-şi iubească duşmanii. A zis asta însuşi Hristos, din care vine numele creştin. Şi nu a spus asta cu două săptămâni în urmă, ci cu aproape două mii de ani în urmă, aşa că dragule creştin, eşti ipocrit.
Spui că nu eşti? Atunci zi-mi, nu erai tu acolo când în numele crucii ai masacrat copii, femei, bătrâni? De ce? De ce ai ignorat porunca Celui în numele căruia ai mers? Pentru că nu eşti doar ipocrit, ci şi ignorant. În toată mândria blestemată ai pus mâna pe sabie ca să aduci lumea la 'dreapta credinţă'. Ruşine să-ţi fie.
Ruşine să-ţi fie şi pentru că deşi 'crezi' în egalitatea tuturor oamenilor, totuşi n-ai ezitat să înrobeşti oamenii săraci şi să-i pui la jug pentru a munci sfertul de Românie ce-l deţineai. A trebuit să vină Cuza ca să-ţi domolească pornirile avare.
Să mai zic şi de altele? Te vâd îngramădit tot mai mult în colţ, tremurând. De cine ţi-e frică acum? Nu mai eşti persecutat. Poate ţi-e teamă că Dumnezeul pe care l-ai ignorat te va pedepsi?
Nici nu mă mir de ce a spus Isus "Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?"
Nu ştiu ce să zic. Ştiu doar că te-ai făcut de ruşine. Din păcate pentru tine văd că şi acum te doare-n cot. În fiecare zi îţi observ indiferenţa, mândria şi cruzimea, şi îmi pare rău pentru tine. Pentru că nu înţelegi de fapt, ce este viaţa pe care o ai nu ştii de unde, şi pe care o vei pierde nu ştii când.
Câţi 'păgâni' n-au murit ucişi de creştini pentru că n-au vrut să adere la acest curent. Multe dintre aceste victime fiind persoane mai drepte, mai miloase decât călăii lor. Câţi conducători creştini au acţionat mânaţi de orgoliul şi setea de putere; setea de a dovedi că ei au dreptate, şi că au un cuvânt de spus în univers. Cât de puţin învaţă omul din istorie. Creştinii mai demult, după ce au scăpat de persecuţie, ce au făcut? Au devenit persecutori. Spune-mi sfântule creştin, cu ce ai fost mai bun decât cei care te-au lovit pe tine?
Măcar dacă ai fi luat aminte la Dumnezeu, în care spui că îţi pui încrederea. Le-a spus evreilor să aibă milă de străini, pentru că şi ei au fost străini în Egipt. Le-a mai spus, nu pot sa cred, să-şi iubească duşmanii. A zis asta însuşi Hristos, din care vine numele creştin. Şi nu a spus asta cu două săptămâni în urmă, ci cu aproape două mii de ani în urmă, aşa că dragule creştin, eşti ipocrit.
Spui că nu eşti? Atunci zi-mi, nu erai tu acolo când în numele crucii ai masacrat copii, femei, bătrâni? De ce? De ce ai ignorat porunca Celui în numele căruia ai mers? Pentru că nu eşti doar ipocrit, ci şi ignorant. În toată mândria blestemată ai pus mâna pe sabie ca să aduci lumea la 'dreapta credinţă'. Ruşine să-ţi fie.
Ruşine să-ţi fie şi pentru că deşi 'crezi' în egalitatea tuturor oamenilor, totuşi n-ai ezitat să înrobeşti oamenii săraci şi să-i pui la jug pentru a munci sfertul de Românie ce-l deţineai. A trebuit să vină Cuza ca să-ţi domolească pornirile avare.
Să mai zic şi de altele? Te vâd îngramădit tot mai mult în colţ, tremurând. De cine ţi-e frică acum? Nu mai eşti persecutat. Poate ţi-e teamă că Dumnezeul pe care l-ai ignorat te va pedepsi?
Nici nu mă mir de ce a spus Isus "Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?"
Nu ştiu ce să zic. Ştiu doar că te-ai făcut de ruşine. Din păcate pentru tine văd că şi acum te doare-n cot. În fiecare zi îţi observ indiferenţa, mândria şi cruzimea, şi îmi pare rău pentru tine. Pentru că nu înţelegi de fapt, ce este viaţa pe care o ai nu ştii de unde, şi pe care o vei pierde nu ştii când.
joi, 11 februarie 2010
când se iveşte vreo problemă
Anticipate sau nu, uneori apar anumite situaţii nu neapărat plăcute care dau viitorul apropiat peste cap, îl sucesc şi-l zăpăcesc de nu mai ştie omul ce să facă.
Aici eu i-aş împărţii pe oamenii ăştia în două tabere.
1. Genul care nu caută atât "de ce?" şi "cum a fost posibil?", cât încearcă să găsească o soluţie. Tipul ăsta îşi concentrează atenţia şi timpul ca să meargă înainte chiar dacă în faţa lui sforile par încurcate.
2. Muşterii aceştia cred că sunt leneşi sau greşit motivaţi. Dacă de exemplu - că tot e de actualitate - domnul ics trebuie să ajungă în localitatea igrec la ora zet, şi pe drum îl prinde nemilosul viscol cu zăpadă din belşug astfel încât să nu mai poată continua, ce face ics? De nervi bagă piciorul în acceleraţie astfel încât să se afunde pe bune, apoi începe să se plângă. "De ce am plecat tocmai acum? Prost am fost" ... "Şi ăştia acum s-au gândit să mă cheme la ei, în toiul iernii" etc. De nervi uită şi să sune la autorităţi nicidecum să caute să iasă din locul unde a rămas înţepenit.
Dar acum când mă gândesc mai bine, nu sunt leneşi, cred că ăştia-s din altă categorie pe care nu mai o dezvolt acum. Pentru că ei ar spune "eh, şi ce-i cu asta, ce-o fi o fi, de ce să-mi bat capul?"
E cam tranşantă împărţirea mea, aşa că mai adaug categoria ocazională, când aşa, când altfel. Nu de alta, dar să fiu şi eu mulţumit.
Aici eu i-aş împărţii pe oamenii ăştia în două tabere.
1. Genul care nu caută atât "de ce?" şi "cum a fost posibil?", cât încearcă să găsească o soluţie. Tipul ăsta îşi concentrează atenţia şi timpul ca să meargă înainte chiar dacă în faţa lui sforile par încurcate.
2. Muşterii aceştia cred că sunt leneşi sau greşit motivaţi. Dacă de exemplu - că tot e de actualitate - domnul ics trebuie să ajungă în localitatea igrec la ora zet, şi pe drum îl prinde nemilosul viscol cu zăpadă din belşug astfel încât să nu mai poată continua, ce face ics? De nervi bagă piciorul în acceleraţie astfel încât să se afunde pe bune, apoi începe să se plângă. "De ce am plecat tocmai acum? Prost am fost" ... "Şi ăştia acum s-au gândit să mă cheme la ei, în toiul iernii" etc. De nervi uită şi să sune la autorităţi nicidecum să caute să iasă din locul unde a rămas înţepenit.
Dar acum când mă gândesc mai bine, nu sunt leneşi, cred că ăştia-s din altă categorie pe care nu mai o dezvolt acum. Pentru că ei ar spune "eh, şi ce-i cu asta, ce-o fi o fi, de ce să-mi bat capul?"
E cam tranşantă împărţirea mea, aşa că mai adaug categoria ocazională, când aşa, când altfel. Nu de alta, dar să fiu şi eu mulţumit.
marți, 9 februarie 2010
a fi sau a nu fi ... nervos
Sunt un flegmatic total. Totuşi mi-am propus eu aşa, cu ceva timp în urmă, să devin mai coleric. Mai vorbăreţ, mai prietenos, cu gândurile prin nori, fără atât de multe grijuri pe cap. Într-un cuvânt, să fiu mai relaxat.
Toate bune şi frumoase, nu mi-a fost greu să mă adaptez, că doar am şi eu ca alţii un cârd întreg de prostii ce-mi trec prin tărtăcuţă. Doar că azi am realizat că o dată cu spiritul ăsta jovial, mă şi enervez mai repede. Imediat îmi sare muştarul, piperul, şi toate cele. Şi în loc să mă calmez cuminte, să mă retrag în colţul meu să-mi plâng viaţa crudă şi nemiloasă ce tocmai a dat peste mine, ce fac eu? Reacţionez imediat, mă uit urât, îmi arăt nervii prin acţiuni.
Ce să fac eu acum? Înainte parcă aveam mai multă stăpânire de sine, în mod sigur ştiu că nu mă enervam atât de repede.
Nu m-aş fi gândit la problema asta dacă nu mi-ar fi sărit în ochi consecinţele anumitor acţiuni pe care le-aş provoca în momentele 'roşii'. Sunt destul de uşurat că mi-am dat seama de asta până nu am provocat ceva daune.
E un Dumnezeu acolo sus, şi se pare că mă trage de mânecă.
Frumos. Doar că dacă-s prost şi nu iau aminte, o să fie doar vina mea.
Rămâne de văzut.
Toate bune şi frumoase, nu mi-a fost greu să mă adaptez, că doar am şi eu ca alţii un cârd întreg de prostii ce-mi trec prin tărtăcuţă. Doar că azi am realizat că o dată cu spiritul ăsta jovial, mă şi enervez mai repede. Imediat îmi sare muştarul, piperul, şi toate cele. Şi în loc să mă calmez cuminte, să mă retrag în colţul meu să-mi plâng viaţa crudă şi nemiloasă ce tocmai a dat peste mine, ce fac eu? Reacţionez imediat, mă uit urât, îmi arăt nervii prin acţiuni.
Ce să fac eu acum? Înainte parcă aveam mai multă stăpânire de sine, în mod sigur ştiu că nu mă enervam atât de repede.
Nu m-aş fi gândit la problema asta dacă nu mi-ar fi sărit în ochi consecinţele anumitor acţiuni pe care le-aş provoca în momentele 'roşii'. Sunt destul de uşurat că mi-am dat seama de asta până nu am provocat ceva daune.
E un Dumnezeu acolo sus, şi se pare că mă trage de mânecă.
Frumos. Doar că dacă-s prost şi nu iau aminte, o să fie doar vina mea.
Rămâne de văzut.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)