luat la rost

... despre viaţa mea, de celine, ca şi cum nu mă văd în fiecare zi cât sunt de praf, sau de perfect.

Aşadar, să încep:

1. Numeşte cea mai mare frică a ta.

De a vedea că tot ce am crezut bun este de fapt rău.

2. Idealul tău în viaţă este...

O viaţă liniştită, cu o casă în mijlocul câmpului, cu ceva copii pe acolo, şi animale, şi mori de vânt.

3. Dorinţa ta cea mai ascunsă.

Să dau timpul înapoi, chiar dacă în faţă nu recunosc, totuşi asta e; atât de ascunsă că abia am găsit-o.

4. O persoană pe care o admiri. De ce?

Cunosc o femeie de la un magazin, care este atât de deschisă la minte, dar fermă în acelaşi timp, încât e o plăcere să merg pe acolo. Cuvintele nu prea pot spune cum este 100%, de aia poate părea destul de banal ce am zis.

5. Cel mai frumos cadou primit vreodată. (de la cine, de ce ţi-a plăcut şi cu ce ocazie)

Sunt câteva cuvinte pe care mi le-a adresat un prieten "eşti cel mai bun prieten pe care îl am". Ocazia? Am refuzat să-l vorbesc pe la spate, şi a aflat asta nu ştiu de unde.

dordolâcii diferiţi

Ca în fiecare poveste cu zmei, erau doi dordolâci. Dordolâcul numărul 1 şi dordolâcul numărul 2. Şi ei doi aveau două prietene pe care le scoteau în fiecare seară la aer. Nu ca pe papucii urât mirositori, ci ca pe două flori parfumate. Şi aşa porneau ei de cu seara pe caii lor frumoşi, albi, spumoşi, cutreierau munţi şi văi, admirau apusul roşiatic de soare ce pica în jos aşa, ca racul în apa fierbinte.
Nu despre raci e vorba în povestea mea inventată în timp ce scriu, ci despre cei doi dordolâci. Mai precis, despre sentimentele lor pe drumul de întoarcere, când, cu preafrumoasele dordolâciţe în braţe, se îndrepta fiecare să o ducă acasă.

Dordolâcul numărul 1 mergea mai repede decât amicul lui. Ulterior, la un pahar de şampon cu neuronii lor alungaţi de acasă şi veniţi la crâşmă să-şi dea amarul pe faţă, ei bine, mi-au istorisit despre viata amorezanţă a celor doi dordolâci.

În primul rând, de ce se grăbea dordolâcul 1 mai repede? Cu lacrimi în ochi, neuronul îmi povesti pe îndelete cum, de fiecare dată stăpânul lui avea seară de cauntăr cu amici lui din celelalte ţinuturi. Îi plăcea să joace în echipă cu fiul lui Negru-Împărat, pentru că întotdeauna căştigau, probabil şi datorită faptului că la începutul jocului plodul regesc le spunea celorlalti "Să nu care cumva să vă ascundeţi de mine că vă zic lu' tata şi vă bagă impozite mai mari, iar dacă m-aţi împuşcat, v-aţi luat adio de la gât, cu tot cu cap". Cam aşa decurgeau lucrurile în împărăţie.

Da, se pare că dordolâcul 1 iubea mai mult activitaţile sale decât zâna viselor lui.

Ăsta deci, era motivul.

Dar cum rămâne cu dordolâcul 2? Ce mi-a povestit neuronul lui care era deja turtă? Ei bine, dragii moşului, cu astă povestire v-oi ferici în episodul următor.

reclame...

afişele şi mintea românului

Mda, e vorba despre afişele electorale. Trântite peste tot, prin cârciumi, prin poştă, pe monumente, fără număr, fără limite. Toate astea pentru ce? Oare pentru cei care sunt la curent în fiecare zi cu situaţia politică a ţării? Da de unde.
Ăştia ştiu cine e la ce partid, îi ştiu rudele, declaraţiile de avere, doară a citit în Click. Nici pentru clasa de sus, pentru cei intelectuali. Pentru că nici eu nu-s rupţi de lume, şi cunosc realităţile din România.

Pentru cine atunci sunt toate afişele ăstea?
Din mintea mea creaţă mi-a ieşit neuronul idiot, ăla cu idei, şi mi-o zis aşa:

"Păi băi, categoriile ălea sunt luate deja, fiecare este în partea lui, şi se bat unii cu alţii, ca chiorii după perele din măr. Rămân românii care n-au timp de stat la poveşti sau la televizor. Rămâne nea' Ţăfleac, ăla ce e pe şantier 13-14 ore, iar pe drumul spre casă, rupt de oboseală, vede din tramvai o figură prietenoasă ce îl cheamă să-l voteze. După aia alta figură, care-i inspiră încredere, şi tot aşa.
Lupta se dă care candidat are mai multe apariţii, pentru că astfel, involuntar, intră în mintea omului, şi pe care aspirant la tronul prezidenţial l-a văzut mai des, pe ăla îl votează. Pentru că i se pare familiar, deja îl 'cunoaşte'."

În afara unui joc de copii mari gen "tatăl meu îi rupe capul lu' tatăl tău", se vede de la o poştă nesimţirea crasă, fanatismul şi avarismul. Nu e unul care să fie integru pe acolo, şi totuşi fiecare e mai bun decât ceilalţi. Propagandă forţată.
Aşa că nu mă mai mir de ce văd în fiecare zi români mândri, unul mai tare ca celălalt, unul mai deştept decât toţii, unul care are cea mai multă dreptate.
Adevărată vorba aia cu "peştele de la cap se'mpute".
Suntem cei mai tari, restul sunt nimicuri, proşti.

Şi când stau să mă gândesc că totul se reduce la marketing şi tehnici de vânzare. "Promovează-ţi produsul, şi anihilează concurenţa"
Din cauza asta nu o să văd niciodată oameni corecţi în funcţii înalte, pentru că un om corect îşi recunoaşte slăbiciunile, iar în ţara noastră nu avem oameni politici slabi.

dezinformat

Ăsta sunt eu, un dezinformat. Păi cum să nu urmăresc eu ştirile, cum să nu citesc măcar un ziar? Cum să aflu abia acum ca faimosul virus ai unei gripe face ravagii prin toată lumea? Celebrităţi, oameni de rând, nu mai contează. A intrat peste tot, ca şi apa într-o încăpere. Se emit previziuni, se organizează licitaţii, se bat conducătorii cap în cap, care e mai deştept să combată gripa. Mai nou cică este ceva organizat, bine pus la punct de către boşii lumii ca să ne reducă rândurile, că devenim prea ieftini la vedere. Unde te uiţi, doar de oameni dai. Mergi pe stradă-oameni, vii acasă-lume, mergi la mare-adunătură cât cuprinde.
Şi atunci, cum să nu-i stârpeşti? Dar ce-i aici? fiecare se naşte cum/când vrea? păi chiar aşa; prea mulţi suntem domnule, nu mă pot vedea pe mine de tine, ia dă-te din cadru.

Terminând cu asta, nu prea mă pasionează, nu doar gripa asta, ci în general ştirile. Sunt prea neînsemnat ca să însemn ceva.

conversaţie în troleibuz

2 femei peste 65 de ani, părul cărunt.

- Deci zi, ce înseamnă tughedăr?
- Împreună, nu?
- Aşa, şi ui chen?
- Uichen înseamnă sfârşit de saptamană nu?
- Nu, stai aşa; luăm câte una. Ui ce înseamnă?
- Mmmm, înseamnă noi.
- Da, şi chen?
- Pot, putem.
- Deci ui chen înseamnă noi putem.
- Du betăr?
- Betăr este ... mai bine, şi du eu fac, facem.
- Şi acum tradu tughedăr, ui chen du betăr
- Împreună, noi putem face mai bine, aşa era scris în staţie deci, dar era în engleză.

...

- Un lucru nu pot să îl înţeleg, cum zici până la urmă tî hî e? dă, sau ză?
- Este cumva cu limba între dinţi.

Din momentul ăsta se chinuiau amândouă să zică folosind limba între dinţi, fără succes însă.

copil fără nume

Am fost şi eu pe acolo.

God and Dog - video

Simplu şi la obiect.

am prins zburătoarea

Îmi tulbura serile liniştite cu aripile ei şmechere. Dacă mă duceam să aprind lumina, fugea şi se ascundea unde nu o puteam găsi. Pe întuneric nu puteam să o prind, pentru că nimerea în momentele în care nu aveam nici un obiect potrivit pentru ea.
Dar în seara asta, ei bine, i-a sosit ceasul. A venit ca de obicei zburând prin faţa mea doar în ciudă, şi s-a pus pe un raft de lângă mine. M-a prins iarăşi dezarmat, nimic la îndemână. Am mers totuşi de am făcut lumină, şi încă era acolo, chiar atunci se pregătea să decoleze. I-am tăiat însă elanul cu un şerveţel, apoi strângând-o în pumnul meu de copil enervat la culme, şi am aruncat-o la gunoi, spre deosebire de Deea, care ar fi chinuit-o ţinând-o captivă în cine ştie ce sticlă de cola.

Am prins-o, ticăloasa de molie, şi mare mai era.

persecum? persece? perseverăm?

Da de unde, ce rost are? Atâta agitaţie pentru nimic.
De câte ori nu mi-am propus să încep să fac mai multă mişcare, exerciţii fizice constante. După mai mulţi ani, abia acum reuşesc să mă ţin pe "linia de plutire".
De câte ori nu mi-am propus să încep să economisesc bani, să fiu mai cumpătat atunci când cumpăr ceva. Nici acum nu îmi reuşeşte întotdeauna. Am văzut şi la alţii la fel; îşi propun ceva pe termen lung, dar se afundă chiar când pleacă de la mal.

Încep să cred că delăsarea e o parte a naturii noastre, ca români, ca oameni, ca tot şi toate. Se fac alegeri, "DA! facem aia şi aia", trec alegerile, lumea revine la chinul zilnic. Iar noi îi condamnăm pentru că una zic, şi alta fac. Fraierii de noi, nu suntem tot la fel? Da, ştiu că ei sunt acolo datorită unor abilităţi şi talente deosebite de organizare şi conducere. Dar nicăieri nu scrie că un om cu cât este mai învăţat, cu atât va fi mai serios, îşi va ţine promisiunile. Sunt lucruri diferite.

Aşa că atât timp cât în lucrurile bune suntem leneşi, iar în cele rele perseverăm, eu zic să ne ţinem gura, pentru că degeaba criticăm, şi noi suntem la fel.

Suntem slabi pentru că aşa vrem să fim.

noapte

Noaptea se zice că este de fapt lipsa zilei, aşa cum frigul este lipsa căldurii, cum întunericul este lipsa luminii, cum răul este lipsa binelui.
Nu degeaba se zice aşa.

Noaptea se face frig, noaptea este întuneric, noaptea se fac cele mai mari măgării.
Noaptea este a celor care au ceva de ascuns, care se ascund de ceva, cineva, sau chiar de ei înşişi.
Noaptea vine când soarele apune; e un fel de "când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă".

Ţin minte şi acum când vizionam filme de groază cum îmi doream să vină ziua în film, pentru că ştiam că în momentul apariţiei zorilor totul se clarifica, totul ieşea la lumină. Răul era înlăturat, înfruntat, vampirii ardeau. Un sentiment de uşurare scăpa din toată fiinţa, mulţumirea îşi făcea loc şi lumina inima.

Cu toate acestea, după zi vine iarăşi încă o noapte. Cu aceeaşi nerabdare cu care se tânjeşte după dimineaţă, cu aceeaşi groază se aşteaptă seara.
Oamenii nopţii îşi freacă palmele de emoţia aventurilor ce vin cu fiecare rază de soare adormită. Planurile sunt bine puse la punct, totul trebuie făcut fără cea mai mică remuşcare.
Oamenii zilei îşi aşteaptă sentinţa nemiloasă a nopţii, o noapte crudă fără de margini, nesfârşită în roşul sângeriu pe care îl împrăştie peste toţi, fără discriminare. Vor să fugă, dar unde poţi fugi de noaptea care învăluie până şi cel mai ascuns cotlon, până şi cea mai mică vietate îi simte goliciunea.

Asta este teroarea nopţii care şi-a făcut cuibul în sufletele multor oameni. La unii este noapte permanent, alţii se joacă de-a 'cucu/bau'. Fericiţi sunt cei care iubesc ziua, aceia care-şi pregătesc armele din timpul zilei, pentru ca atunci când noaptea vine, ei să fie pregătiţi. Fără teamă, fără milă, ei înfruntă nimicul din suflet, şi îl umplu până la refuz cu pitici pozitivi, de toate culorile.

slăbiciunea unui om

Pornea pe un nou drum în dimineața asta. Fusese chemat la interviu cu o zi înainte, într-o companie națională. Îi treceau mai multe gânduri prin cap: "dacă nu o să mă descurc?" "ce o să mă întrebe oare?" "hmm, oare hainele mele se potrivesc unui interviu, sau arăt prea de oraș?" "dacă o să mă întrebe ceva ce nu știu?"

Totul a mers bine la interviu, datorită faptului că a făcut altceva decât să dea impresia de slugă. Angajatorii prea plini de sine îşi alimentează ego-ul prin asemenea comportament, şi în felul asta candidaţii 'apţi' sunt angajaţi. Iar pe viitor, dacă şefii respectivi sunt înălţaţi pe podiumul laudelor şi al linguşelii, are şanse omul ca să promoveze.

Din păcate pentru băiatul nostru, trebuie să şi lucreze după ce a fost angajat, iar lucrul ăsta se întâmplă de obicei având contact cu ceilalţi colegi. Din fericire pentru progresul companiei, majoritatea colegilor erau certaţi cu făţărnicia, prin urmare ei puneau roţile în mişcare, deşi efortul nu le era nici măcar recunoscut, darămite răsplătit. Prin urmare şefii era priviţi nicidecum ca pe superiori, nici măcar ca pe un egal. Ei erau doar gurişti, adică din aceia care nu ai simţul realităţii, şi se cred Dumnezeu; doar spun, şi se şi înfăptuieşte. Sentimentele aceste nu sunt pe ascuns, să nu-i audă cineva, ci pe faţă. Când au ceva de spus, nu se ţine cont de rangul social, de vârstă, sau de poziţia în companie. Contabili, supervisori, toată forţă de muncă de pe teren, toţi sunt egali, sunt colegi înainte de toate, şi respectul este esenţial. Altfel nu ai cum supravieţui, nu ai cum să fii ajutat atunci când ai nevoie.

În astfel de mediu nimeri preafericitul câştigător al unui loc de muncă în aceste zile grele. I se spuse din start că leneşii nu supravieţuiesc mult, la fel şi cei care vorbesc pe la spate. Aici cărţile sunt tot timpul pe masă.
Însă el nu este omul acesta. Are anumite reţineri. Nu este tipul care iţi spune să-ţi aranjezi cravata că arată groaznic. Nu, el mai degrabă te lasă aşa, dar toată lumea din jur ştie.

Acum este prima perioadă, cea a acomodării; cea în care se vede dacă o să rămână sau nu pe postul câştigat. A dat deja ceva semne de şubrezeală care i-au fost puse pe seama necunoaşterii, a iniţierii. Totuşi, ca şi om în toată firea, dacă cineva intră tare în tine, ce faci? Dai înapoi, sau te ţii tare pe picioare? El s-a dat înapoi, ca şi cum oponentul ar fi fost un fel de zeus, ca să-l fulgere pe loc. A cedat, a intrat în defensivă. Se pare ca nu mai are scăpare, asta doar dacă nu îl scutură bine careva, să-şi revină la realitate.

Dragă tinere, eşti om, nu cârpă. Nu permite orice aberaţie. Şi mai ales, nu te intimida în faţa nimănui, e semn de slăbiciune, şi de control în acelaşi timp. Ai intrat în plasă, îţi va fi foarte greu să ieşi. Ia-ţi viaţa în propriile mâini, şi nu-i mai lăsa pe ceilalţi să hotărască totul pentru tine, asumă-ţi responsabilităţi.

culoare în obrajii părinţilor

doi nimurici

Stăteau ei într-o zi, şi se gândeau ce dăndănăi să mai facă. La asta se pricepeau cel mai bine. Nimuricul numărul 1, şi nimuricul numărul 2, era prieteni nedespărţiţi de când erau mici. Le crescuseră dinţii în acelaşi timp, au luat bătaie în acelaşi timp de la părinţii lor nimurici pentru că împreună s-au gândit să fie eco, aşa că au aruncat din casă toate electrocasnicele. Din păcate pentru ei scuza cu marţienii nu a ţinut. Nici explicaţia cu masonicii ce au venit şi i-au inundat vecinii de jos nimuricului numărul 2 nu a ţinut.

Erau fericiţi împreună, nu-şi imaginau traiul lor separaţi unul de altul. Făceau tot ce doreau, fără remuşcări sau păreri de rău. Viaţa era prea frumoasă ca să stea degeaba sau să-şi piardă vremea cu tot felul de nimicuri. Le-a spus cineva odată că iau totul prea în glumă, şi că ar trebui să aibă grijă şi de ceilalţi. "Ce-s cu prostiile astea? Du-te dom'le şi plimbă ursul, că noi avem nimuriciuni de făcut, chiar nu vezi câtă treabă ne aşteaptă?" De la atâta treabă hainele le erau murdare din cap până-n picioare. Nu era deloc ceva neobişnuit, toţi nimuricii erau murdari pe acolo, şi era şi normal. De ce să fii curat într-o lume murdară? Până la urmă tot te murdăreşti.

Aşa au trecut anii, până într-o zi, când nimuricul numărul 1 a apărut în mijlocul adunării de gaşcă în nişte haine curate, strălucitoare, ce emanau prospeţime. Rumoare s-a stârnit în rândurile nimuricilor. Bulversaţi, au început să tragă de el luându-l la socoteală pentru atitudinea lui mândră şi discriminatorie. Adică el nu vede că toţi sunt murdari? Ce caută cu haine curate între ei? După atâta timp frumos petrecut împreună, aşa îi răsplăteşte? Deprimându-i?
A încercat nimuricul numărul 1 să le spună că sunt haine pentru toţi. Trebuie doar să le îmbrace. Nici n-a mai apucat să spună nimic după asta. Păi cum? acum le mai dădea şi lecţii?

Au sărit pe el să-i rupă hainele, să îl dezbrace, dar n-au reuşit. Erau haine speciale, care nu se rupeau, şi puteau fi date jos doar de către purtător. Purtătorul în cauză după ce i s-a constatat procesul de denigrare, a fost izgonit între străini. Nu ştia cum este să fii fără prieteni, aşa că i-a fost imposibil să rămână departe de locul în care s-a născut. Întorcându-se, nimeni nu-l mai băga în seama. Nici măcar cuvinte urâte, parcă nu mai era deloc.

Tristeţea veni peste el, depresia îl înfăşcă şi îl târî pe dealul îndoielilor. S-a lăsat dus, obosise de alergat.
Acolo sus a venit la el nimuricul numărul 2, prietenul lui cel mai bun. A stat lângă el fără să zică nimic, iar înainte să plece, l-a privit în ochi şi două lacrimi mari au brăzdat obrajii murdari.
Lacrimile şi-au făcut loc şi pe obrajii nimuricului numărul 1, amintindu-şi de toate clipele petrecute împreună, şi totuşi păreau atât de nepotrivite. Întrebările au început să curgă: "De ce trebuie să fiu altfel? Chiar are rost să mă împotrivesc atât? Aşa o să fie toată viaţa? Ce folos să fiu singurul curat dacă toţi sunt murdari?"

Dintr-o dată s-a hotărât. Cu mişcări violente hainele cele curate au căzut la pământ, locul lor fiind luat de hainele cele vechi, pline cu mizeria anilor trecuţi.
S-a dat o petrecere mare pentru întoarcerea nimuricului, bineînţeles cu ghiduşiile de rigoare.

"Happy" End.

datoria unei lepşe

... e să te descoase. De fapt nu ea în sine e de vină, ci cel care o trimite, asta de acum fiind provocată de deea.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să faci ce îţi place, ce ai face?
Aş dormi

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să iubeşti, pe cine ai iubi?
Pe ... nimeni în special.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să vorbeşti, ce ai spune?
Circumferinţa vieţii mele, pe de-o parte egalând multitudinea de oportunităţi care, ivindu-se în momente din cele mai diverse, fac posibile remarcarea impresionantă a veleităţilor nedescoperite în care cu toţii zăcem încă de când ne naştem şi până în ziua când le descoperim fără vreo abilitate remarcabilă din partea noastră, şi de altă parte motivul impresionant şi iraţional de a trăi, face din întregul şablon care, fără îndoială este corect şi greşit în acelaşi timp, o capodoperă fără margini de marginalizată, în opoziţie cu alte forme care, având alte directive fără cea mai mică umbra de îndoială, îşi fac cunoscută prin însăşi natura fără nod circumferic, insuficientele resurse de inovaţie şi angajament.


Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ţipi, de ce ai ţipa?
Că nu a ieşit totul cum credeam.


Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să râzi, de ce ai râde?
De mine. De mine râd cel mai bine.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să plângi, de ce ai plânge?
De prostiile mele.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să bei, ce ai bea?
Având în vedere că e ultima oară, probabil că aş fi curios să încerc ceva substanţă chimică, care să mă facă să bubui.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să alergi, spre ce direcţie ai alerga?
Spre un tren venind tare. "Hai mă să te văd, care pe care". Aş pierde, dar măcar mecanicul o să se sperie de mine.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să desenezi, ce ai desena?
Interiorul unei maşini de spălat vase.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să scrii, ce ai scrie?
Numerele corecte de pe un bilet de loterie.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să citeşti, ce ai citi?
Sentimentele din ochii iubitei.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să furi, ce ai fura?
Nişte pepeni.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ceri scuze, cui te-ai adresa?
Nimănui.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să răneşti, pe cine ai răni?
Pe nimeni.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să te rogi, ce ai cere?
O soţie bună. Sunt pe interes, că dacă o găsesc pe ea, se zice că găsesc fericirea. Asta explică de ce mulţi bărbaţi nu sunt fericiţi în căsnicie, că nu ştiu să aleagă.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să dai, ce ai da?
Bună ziua lumii.

călătoria unui vierme

Nu ştiu de unde venim, nu ştiu cum m-am născut, ci prima oară când am deschis ochii mi-am simțit părinţii dându-mi de mâncare, mie, şi celor 2000 de fraţi ai mei. Din acea zi a început explorarea mediului înconjurător. E întuneric beznă, oare așa săraci suntem, de nu ne permitem să plătim factura? În fine, trec apoi la descoperiri. Remarc că nu am fost primul dintre frați care s-a deșteptat, ci mai sunt alții care acum sunt activi în ... cum să-i spun oare ... în câmpul muncii.

Evident că vreau să învăț de la ei, așa că bag la cap cum pentru a mânca, trebuie întât să muncești. Și ce mâncăm noi? Ne devorăm casa în care ne-am născut. Nu știu cum de putem fi atât de insensibili, dar după ce trag vreo două lacrimi pe nas, mă apuc și eu de treabă, că stomacul începe să-și ceară drepturile.

Pe măsură ce zilele trec am învățat mai multe despre viață. Trebuie să lupți ca să ajungi cineva. Aici este un întreg oraș organizat, cu primărie, poliție, spital. Conducătorii noștrii sunt părinții. Ei ne apropă sau ne resping cererile de transfer în alt cartier. Da, pentru că și aici sunt cartiere mai bune, sau mai rău famate.

Cel mai bun cartier se cheamă Inima; acolo toți sunt sănătoși din punct de vedere fizic, dar de asemenea toți sunt emo. Sunt multe sinucideri, și cu toate acestea toată lumea trage acolo, că cică e potol bun. Cum eu sunt în cartierul Intestinul Gros, care este cel mai plin de violență, m-am gândit să mă transfer. Dar se pare că n-aș avea viață lungă prin Inimă; mă gândesc la alte opțiuni.

În Creier este crema societății noastre. Toți cercetătorii noștri, oameni respectați, sunt acolo. Ei lucrează acolo pentru a îmbunătății traiul tuturor. Vor să facă Creier peste tot, să fie un singur cartier mare, frumos, și prosper. E frumos ce viață ne așteaptă.

Până mi-am pus eu cererea de transfer la primărie, până s-au uitat peste ea și au analizat-o, au trecut mai multe zile. Văzând că nu se mișcă nimic, mă duc personal acolo să mă interesez. În primărie era un haos total. Nimeni nu știa de nimeni și nimic; toți erau ocupați să strângă provizii, parcă ar fi vrut să emigreze. Cât stau acolo și încerc să dau de capăt situației, vine o știre de ultima oră prin intestinul subțire ... "CREIERUL NU MAI E!"
Cum adică nu mai e? Auzisem eu ceva povești despre sfârșitul lumii, dar nu mă preocupa prea tare. Acum degeaba întrebam în stânga și în dreapta, că nu răspunde nimeni. Toți își strâng bagajele, să se mute prin alte cartiere. Ies de acolo, dezgustat de lipsa de politețe din partea angajaților plătiți de noi, contribuabilii de rând.

Trag aer proaspăt în piept cum ies din clădire ca să-mi revin, când deodată aud din deal (pe deal era creierul) o mulțime de viermi revărsându-se înspre celelalte cartiere. Oamenii de știință, cercetătorii, toți aveau ochii scoși din orbite de foame, și devorau tot ce prindeau în cale. Nu le mai păsa de respectul celorlalți. În urma lor rămăseseră stâncile albe, și un gol imens.

Am cugetat puțin și apoi mi-am dat seama ce înseamnă asta: Anarhie. Unul pe altul se îmbrâncesc, rata criminalității era la vârf. Îmi era frică așa că m-am ascuns într-un deget ... gol. Simt un obiect ciudat, dar plăcut la atingere, și mă încolăcesc în jurul lui. După un timp mă prinde foamea, încerc să mușc, dar nu e de mâncare. Atunci îmi amintesc de o poveste spusă de unul de oamenii învățați cu mai mult timp în urmă. Era o teorie, cum că noi nu suntem singuri în univers, și că sunt două lumi. Una în care stăm noi, și una deasupra noastră. Aici noi suntem stăpânii, dar acolo se pare că sunt casele noastre stăpâni. Nimeni n-a aprobat teoria asta. Păi cum? adică orașul nostru a fost viu ca noi? A mers, s-a târât?

M-am luat cu vorba și am uitat ce vroiam să spun. Mai ziceau că de la o vreme, casa noastră, când erau vie, s-a unit cu o altă casă. Și dovada faptului este acest obiect ciudat în jurul degetului. Deși totul în jur se degradează, el rămâne lucios, întreg, remarcabil de frumos. Și se zice că dacă poți privi adânc în acest obiect, poți simți cealaltă casă. Ce frumos sună, supranatural. Știu, știu că sunt povești de spus copiilor, dar mie mai îmi alină foamea.

Încet, încet mă sting. Simt cum mă las puterile. Afară gălăgia a încetat, este o liniște benefică. Mă gândesc cum am fost, și peste puțin timp nu mai sunt.

ăla mic, ce respiră greu

Astăzi mi-am amintit de respiraţia urâtă, cu ocazia şederii lângă un amic care atunci când râdea îşi împrăştia savoarea, şi îmi pierea tot cheful de amuzament. Dacă ar fi doar el, nu m-aş plânge. Mai sunt însă şi alţi oameni pe care trebuie să-i suport, şi chiar şi faptul că se urcă în maşină cu mine, atrage un miros specific, nu plăcut. Fără să vreau am ajuns să urăsc respiraţia urâtă. Este un lucru foarte deranjant, şi inevitabil trebuie să iau distanţă.

Acum serios, s-a inventat până şi apa de gură; nu-ţi mai iei un kent seria 8, şi iei un flacon cu preţioasa licoare. Garantez că ţine mai mult decât ţigările.

Ştiu că dau impresia că sunt fiţos, şi am pretenţii, dar n-am ce face, e instinctul.

trist cu criza asta

Sunt două feluri de criză la noi. Poate şi prin alte ţări, nu ştiu.

Primul fel este criza reală. Acolo unde vânzările s-au redus drastic, nu se mai caută produsul respectiv, nu mai sunt comenzi, aşa că oamenii stau degeaba. Şomaj, restructurări, disperare.

Al doilea fel este criza fantomă. Vânzările nu s-au redus, ci dimpotrivă, au crescut, prin urmare oamenii muncesc mai mult. În loc să stimuleze lucrătorii cu ceva în plus la salariu pentru efortul în plus, ei o dau cu criza, şi mai trag la ei 15-20%. Explicaţia e simplă, şi vine de la conducere. "Este criză, vedeţi şi voi că nu sunt lichidităţi". De unde atâta abureală? Adică, eu lucrez mai mult dar sunt plătit mai puţin, şi cu toate astea ar trebui să fiu mulţumit?
Ar putea spune pur şi simplu "Îţi dau salariul minim pe economie dacă vreau, şi te pun să munceşti mai mult, pentru că mă pot lipsi de tine; uite câţi caută de lucru"... dar nu să învoce criza, când de fapt banii vin.
Am văzut mai multe companii cum în afara salariului de bază (pe care se străduiesc să-l ducă la minim), bonusurile şi ce era în plus nu se mai dau oficial, ci în mână pur şi simplu. Şi de aici până la "îţi dau cât vreau", nu este mult.

E trist cum omul lucrător este luat de prost.

cât încă..

... vine dimineaţa, cred că ziua de azi poate fi mai bună decât cea de ieri

... ne mai ajutăm unul pe altul, nu voi înceta să cred că suntem făcuţi dintr-un aluat bun

... inima se vindecă, un nou început este de aşteptat

... mai visez cu ochii deschişi, am speranţa care-mi dă putere

... mai trăiesc, nu-i voi uita pe cei care nu mai sunt

... mai zâmbesc, am o inimă optimistă

... mai iubesc, nu trăiesc degeaba

dar eu vreau aşa

După o zi cel puţin călduroasă, aveam o stare în care trupul cerea cola. Prin urmare, ascultându-mi instinctele, opresc la un mic magazin să mă aprovizionez. Nu avea cola, dar avea pepsi. Bine, merge şi ăla.
- La cât să vă dau, la doi jumate, sau la doi?
- La doi.
- Dar şi acela la doi jumate are acelaşi preţ, sigur vreţi la doi?
Făcând pe ofensatul, îi confirm.
După ce am plecat au început să-mi iasă iritaţii pe nervul simpatic.
Şi ce dacă e mai mult, dacă eu n-am nevoie de mai mult?
'Da-i la acelaşi preţ' ... pâff.

dezgustător

Am văzut mai devreme într-un video micuţ cum două fete/femei s-au luat la bătaie. Motivul a fost de-a dreptul jalnic, nici nu are rost să-l menţionez. Cert e că şi-au dat jos toată graţia, tot respectul de sine, au ignorat tot ce-i în jur, şi s-au pus pe caftit. Cu ţipete isterice, spasme de parcă le tăia cineva, fără nici un pic de autocontrol, de ruşine ce să mai zic, lipsea cu desăvârşire. Ca şi mintea, care o luase la fugă, plictisindu-se în preagraţiosul cerebel.

Mie nu mi se pare deloc amuzant, dezgustător de-a dreptul. Dar iată că pentru cei de faţă a fost un prilej bun de glume, râsete. Fiecare şi-a scos telefonul să le filmeze, o poză de amintire. Peste tot văd la bărbaţi ataşamentul ăsta pentru "chick fights". Oi fi eu cu sorcova, că nu îmi place deloc.

întrebare esenţială

Ce am de pierdut de aici?

Trăiesc într-o lume a vânzărilor, fiecare vinde orice, oricând, oricum. E uşor. Tot ce trebuie să faci este să te joci cu mintea omului, să îl convingi că are neapărată nevoie să-ţi cumpere produsul. Şi îţi prezintă beneficiile, multe şi măreţe; nu ai motive ca să nu cumperi.
Din nefericire, mulţi nu ştiu răspunde dacă îi întrebi "şi de pierdut ce am?". Răspunsul va fi "nimic". Asta pentru că au fost educaţi ca nici un cuvânt negativ să nu fie adus la adresa produsului, pentru ca acel cumpărător să nu-şi piardă încrederea.
Răspunsul lui este ireal şi se vede de la o poştă că pe el nu-l interesează ce ai de pierdut, ci doar ce ai "de câştigat". Am pus ghilimelele pentru că de fapt el câştigă de pe urma ta.

Sunt oameni care sunt profesionişti în arta vânzărilor; se joacă foarte drăguţ cu mintea celorlalţi, şi le pot vinde orice, chiar dacă produsul are cotaţii negative.

Dur domeniu, şi până la urmă este greu să fii şi cumpărător.

tonomatul de ştiri

Încep şi eu cu "nu ştiu la alţii cum e, dar la noi" mass-media este destul de legată de politică. Televiziune, radio, ziar, au la cârmă oameni care, săracii de ei, probabil se plictisesc, şi fac din uneltele de informare de care dispun, locul lor de joacă. Cu ce se joacă? Cu minţile oamenilor care vor să fie informaţi.
Începând de la nenea care s-a împiedicat şi şi-a rupt piciorul, dar ştirea sună cum că a vrut să se sinucidă, până la erori de genul articolului cu planetele telurice, presa este brăzdată în lung și în lat de săpători după senzațional.
Nu mai contează adevărul, ci senzaționalul. Din păcate s-a cam pierdut esența știrilor.
Nu mă mai uit la televizor, ziare şi altele de genul. Politica? o scârbă. Sportul? telenovelă. Cultură? mă abţin, ca să nu fiu tentat să vorbesc urât.

Au mai rămas satele împrăștiate unde nu există alte ştiri decât cele date de omul care are casa pe deal şi ţipă uneori Băăăăăă, vine ploaie mare.

încerc, dar ...

Am o problemă. Poate părea minoră, dar e destul de importantă şi mă afectează destul încât să-mi dea viaţa peste cap. Mă stresez prea uşor pentru viitorul apropiat, pentru ziua de mâine, să nu mai zic pentru prezent. Nu eram aşa înainte; parcă eram mai calm, luam lucrurile cu îngăduinţă, şi parcă aveam şi un zâmbet pe buze.
Mă îngrijorez cum o să mă descurc mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare şi aşa mai departe. Iar lucrul ăsta îmi distruge ziua prezentă.

Încerc să mă reabilitez dar e greu. Abia de vreo 2 zile mi-am dat seama de asta, când m-am analizat într-un moment cât de cât lucid. Sper să reuşesc, sper să mă bucur iarăşi de prezent. Grijile mele exagerate vin din anticipările mele care sunt uneori pesimiste. Uneori... destul de des în ultima vreme; şi nu îşi iau rostul, pentru că nu neapărat de mine depinde ziua de mâine.

Îmi amintesc de acum un an ... doi, ce fain mă simţeam, eram mai împlinit. Asta deşi nu aveam mai multe motive de mulţumire ca acum. Sunt un ciudat.

ring! ring!

Încep să urăsc telefoanele, şi îmi vine să-l arunc pe geam atunci când sună. Primul gând e "cine ce mai vrea de la mine?". Iar scopul apelului ăsta e de obicei.
Bine, nu toate apelurile pe care le primesc sunt fixate pe latura 'dă-mi'; 90% cam asta fac. Doar mă uit la cine sună şi îmi dau seama în mare ce vrea.
Încep cu tipul care foloseşte serviciul "Sună-mă". Pur şi simplu mă lasă perplex. Adică eu să te sun pe banii mei ca tu să-mi ceri alţi bani. Rămân atât de uimit, încât uit să-l sun.

Mai sunt şi alţi pierde-vară mai cu stare. Ei au credit să mă sune să-mi ceară. Doar că ei sunt cei insistenţi. Deşi le zic că nu pot/nu vreau/nu am, atacul continuă cu "hai că o să ţi-i dau mai încolo"; sigur că da.
Un exemplu de mai devreme.

riiiing!
- Da
- Mă auzi? (începe să tuşească)
- Te aud
- Alo? Mă auzi? (probabil n-a auzit când i-am raspuns pentru că tuşea ... acum iar tuşeşte)
Încep să ţip - DA!!!
- Alo? de ce nu zici nimic? (se opreşte tusea)
- Eu te aud; spune.
- Dă-mi şi mie 100 de lei până pe 22.
- Nu am, încă n-am ajuns la bancomat.
- Hai măi că o să ţi-i dau, doar ce crezi.
- Dar NU AM!!! de ce nu înţelegi?
- Mda, bine, mersi.

Într-o zi o să încep să ţin predici la telefon pentru a preîntâmpina eventualele cereri.

Ceva în gen "Auzi? De câte ori ţi-am cerut bani? că am mai mulţi? Sigur că am. De ce oare? M-ai văzut pe mine aruncând cu bani prin bar cum faci tu? Câţi bani fumez eu pe zi? Zero. De câte ori m-ai văzut beat? Nu te poţi aştepta să primeşti ceva, dacă ce ai arunci la gunoi cu o nepăsare fenomenală. Elimină din buget inutilităţile, şi să vezi cum o să ai. Şi atunci, da, chiar o să mă împrumut să-ţi dau, atunci când o să ai o nevoie urgentă. Până atunci eu nu o să-ţi mai alimentez prostia!" Şi Zbang! Telefonul în nas.
Presimt că nu-i departe ziua aia.

Poate am luat-o prea în tragic, mai ales că nu sunt sunat foarte des, iar 60% din apeluri sunt în interes de servici.

walkie talkie guy

Urcăm în maşină.

- Ce s-a încins aici, cam puternic soarele.
- Da, da, păi se şi vede, nu? ce să-i faci, aşa e viaţa, ne topim, ne topim, dar ce să facem. Trebuie şi din ăsta.
- Dar se pare că o să şi plouă azi.
- Păi normal, sigur că da, doar trebuie şi ploaie, sigur că da, altfel... ce să facem.
...
- Mergem?
- Cum să nu; sigur că da. Stăm stăm, dar mai şi mergem. Avem şi alte treburi, mergem, mergem, cum să nu.
Gazda:
- Şi nu vreţi un pahar de suc? nimic?
- Nuuuuuuuuuu, nu nu nu nu, mulţumim mult. Am totul la mine aici în plasă, nu e nevoie, mulţumim frumos. Ştiu că atunci când mergi la cineva nu e frumos să refuzi, dar mulţumim foarte mult, dar nu nu nu; trebuie să mergem, că aşa-i viaţa; mergem, mergem, cum să nu.

După ce ne-am despărţit de nenea ăsta, am întrebat cealaltă persoană care era cu mine, şi care îl cunoştea mai bine.
- Am eu impresia, sau omul ăsta vorbeşte mult şi degeaba?
- Oooooo da.

Oare ce iese când se întâlnesc doi la fel?

paranoic?

Sunt absolut convins că mă agit prea tare, în toate privinţele.
Astăzi, după ce am pornit maşina, tot auzeam un vâjâit când acceleram şi deceleram. Sigur că deja mi-au venit gânduri ... "oh nu! ce poate fi? dacă este vreun rulment buşit? programare la service, stat pe tuşă câteva zile, şi asta chiar acum, când se aşează lucrurile". După un timp s-a oprit şi nu a mai făcut prostii. M-am calmat.

În mod normal sunt foarte prevăzător, astăzi piticul respectiv cred că lipseşte de la post. Într-o parcare era un şanţ, nu prea mare, şi am zis că trec peste el uşor, uşor. Am avut un mic moment de ezitare "dacă nu mai ies?" ... "eh, o să ies eu". Ei bine, n-am mai ieşit, ci cu cât încercat mai mult să ies, cu atât mă afundam mai tare. După două încercări m-am oprit şi am sunat un prieten care a venit şi m-a scos. Am fost salvat. Următoarea pe listă: dacă am dereglat ceva pe dedesubt? dacă s-a fisurat vreo garnitură şi o să curgă ceva lichide? Mă duc imediat şi o să mă uit şi la asta. O să-i fac referat piticului prevăzător pentru absenţă nemotivată; păi chiar aşa?

Sunt un pic paranoic, sunt şi conştient că n-are trebui să fiu, şi sper să găsesc ceva leac în viitorul apropiat. O atitudine de genul "tabla se îndreaptă, noi să fim sănătoşi".

mulţumiri

Am fost ca şi animăluţul din poză. Mă uitam pesimist ce se petrece în lume, urându-mă pentru că îmi pasă, urând tot ce a fost. Apoi mi-am dat seama că trebuie să mă uit în altă parte pentru a fi iarăşi un elefănţel cu poftă de viaţă, de jungla numită civilizaţie. M-am uitat şi te-am găsit, pot să zic că ai apărit din nimic. Nu am dat înapoi de la a te cunoaşte mai bine, în felul ăsta sperând să-mi mut gândurile în locuinţă nouă. Nu de dragul de a fi în altă parte, ci doar pentru a nu sta în acea casă veche, goală.

Speranţa s-a transformat în fapt, aşa că, încetul cu încetul, m-am detaşat de putreziciunea gândurilor vechi şi nesănătoase. Am revenit iarăşi cu picioarele pe pământ, lucid, hotărât să nu mai alunec, oricât de mare ar fi tentaţia.

O viaţă am, şi pe aia să o arunc la gunoi? E îngrămădeală acolo, nu-mi place îmbulzeala.

Mulţumesc pentru ajutorul dat, chiar dacă nu şti şi poate nu vei şti niciodată ce influenţă ai avut asupra mea.

leapşă despre branduri

Am căpătat-o de la Kali, şi cum prin căpăţâna mea bate vântul, aici este.



Dacă vor să o facă Amazing Style, Andrea, şi cine-o mai vrea.

oamenii din plastic

Sunt perfecţi, dar fără viaţă.

bicicleta pentru fetiţe

Abia azi am găsit explicaţia la diferenţa dintre bicicleta de bărbaţi, şi cea de femei.
Şi o scriu aici ca să nu o uit, deşi a rămas înţepenită în aiurelile din mintea mea.
Aşadar bicicletele pentru femei sunt construite fără cadru ridicat pentru că înainte femeile mergeau în fustă pe bicicletă. Ce geniu sunt, sunt cu un pas mai aproape de desăvârşire. Şi un pic distrus, dar e altă poveste.

nu şti că ştiu ce ştii că nu ştiu

Ştiu că mă placi, ştiu că eşti prea timidă să-mi spui. Sunt relaxat; nu-mi pasă.
Ştiu ce poze urâte ai. Nu şti că le am. De asemenea, nu-mi pasă.
Ştiu că mi-ai distrus o anumită relaţie. Nu şti că ştiu lucrul ăsta. Iar nu-mi pasă.

Fiecare paragraf de mai sus este pentru o altă persoană. Ştiu, deci te cunosc mai bine.

haz de necazul ... meu

Sună una dintre şefe:
- Ai terminat?
- Cum să termin? Doar au trecut numai 12 ore de când lucrez, mai am, mai am.
Prefer bărbaţii să-mi fie superiori decât majoritatea femeilor. Mai ales cele cu "Nu mă interesează! Asta trebuie făcută!" Dar tu eşti proastă? Nu se vede că e imposibil? Şi când spun imposibil, păi chiar e imposibil. Şi să mă scutească cei cu "nimic nu e imposibil"

Ah, şi că tot sunt la haz. Mai nou, multe străduţe dintre blocuri s-au făcut sensuri unice. Pe jumătate de stradă îşi parchează omul colivia, şi se circulă pe jumătatea cealaltă. Ei bine, ies de pe o străduţă din aceasta, dar în acelaşi timp vroia să intre o doamnă foarte hotărâtă. Eu, destul de încăpăţânat la d-astea de obicei, nu o las. Eu vreau să ies primul, mai ales că în faţa ei este un semn cât casa, care se traduce, pentru cei care au primit înţelepciunea să-l descifreze, "Accesul interzis".
Din semne o întreb ce vrea să facă, răspunsul vine repede prin geamul deschis... "Hai dom'le, eu sunt riveran". Nu prea îmi piere mie glasul la surprize, dar aici mi s-a pierdut piuitul, găsindu-l câteva secunde mai târziu printre hohote de râs. Ca şi adăugare, pe semn nu scria adiţional "Cu excepţia...".

Mi-am amintit zilele trecute de bancul cu acel câine ardelenesc, care latră în stilul "no dacă-i musai, ham". Nu întâmplător mi-a venit în memorie, ci văzând un câine culcat în mijlocul drumului naţional. M-am gândit că o fi mort, dar de unde. Se ridică uşor, uşor (probabil tocmai mâncase), eu mă apropiam tot mai tare cu maşina, şi a trebuit să pun frână, pentru că a fost puţin imprevizibil. În loc să se dea din drum, el a început să-şi facă siesta acolo. S-a întins de vreo 3 ori, aşa, ca să nu facă ceva întindere când se dă la o parte. Când deja a început să se şi lingă, m-am gândit că deja e nesimţire, şi m-am dat înspre el claxonându-l. Din mers l-am dojenit părinteşte; "bă, dar tu eşti semafor?"

pielea găinii

Am remarcat că pot face pielea găinii mai des de la o melodie, dacă "intru" în ea. Mai ales dacă închid ochii, şi dau muzica tare, îmi simt pielea că o ia razna. Pe picioare, mâini, spate, aproape pe tot corpul.

Şi m-am gândit că-i tare interesant, asta având în vedere că sistemul nervos simpatic - din care se trag şi nervii conectaţi la procesul pielea găinii - nu îl pot controla. Dar se pare că îl pot porni oricând. Şi adrenalina tot de pe aici îşi are rădăcinile.
Dar acum eram la pielea găinii. O fac în cazul emoţiilor puternice, când mi-e frig, şi cam atât. Am auzit că şi atunci când mă sperii tare se face, dar eu n-am remarcat.

Şi ce e cu pielea asta? Se pare că acolo jos prin apropierea rădăcinii firului de păr, se află nişte mini-muşchi care se contractă. Tot muşchii ăştia sunt responsabili de fenomenul "părul măciucă". Am văzut şi la pisici când se enervează, cum li se ridică părul. Tot de aici vine.

Cică ştiinţiologii (ăştia care ştudiază ştiinţific) spun că pielea găinii mai are un avantaj. Avantaj pentru animale se pare, pentru că omul nu mai are păr, e ... evoluat. Când animalele fac pielea găinii de la frig, între firele de păr intră mai mult aer, şi astfel izolează mai bine contra frigului. Uff, şi câte mii de ani ne-au trebuit până să descoperim termopanul. Aşa, şi omul cum nu are păr(de la caz la caz), cică e inutil.
O explicaţie destul de copilăroasă mi se pare pielea găinii la animale atunci când sunt nervoase. Zic ei că în felul ăsta apar mai mari, să înfricoşeze adversarul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare cam trasă de păr. Da, părul de la pielea găinii, ăla ridicat.

n-am crezut vreodată că ...

- o să-mi placă ploaia
- o să-mi impun să fiu mai serios
- o să cred tot mai puţin în minuni
- o să mă plictisesc
- o să filozofez
- o să lăcrimez de la o melodie
- o să ajung să nu-mi mai pese de anumite aspecte ale vieţii
- o sa-mi placă să stau singur
- o să-mi pară rău după ceva ce am făcut
- o să văd lumea şi în alb şi negru

Constat că am o viaţă surprinzătoare, ce mă ia uneori prin surprindere, şi deseori atât de brutal, că mă dezmeticesc puţin mai târziu. Îmi place.

o lume pesimistă

Ca şi sondaj la modul general, se ia un grup de oameni şi se trânteşte în mijlocul altui grup de oameni.

Un individ din primul grup este rău. Părerea grupului înconjurător?

- Toţi sunt la fel, o apă ş'un pământ.

Un individ din primul grup este bun. Părerea grupului înconjurător?

- Doar el este aşa.

zoo

Poate că sunt eu prea dezinteresat de anumite aspecte ale vieţii, dar grădina zoologică mi se pare tristă. Deşi animalele sunt mai bine tratate ca 'pe vremuri', au spaţiu mai mult, tot triste rămân. Mergem la zoo, yey, ce minunat, vedem animalele sălbatice. Stop! Care sălbatice? Tigrii fioroşi doar îi vezi tolăniţi în iarbă, la soare, scobindu-se între dinţi. Unde-i ursul care urla de tremurau geamurile? aaaa, uite-l acolo făcând acrobaţii ca să primească două acadele Sugus.

Noi facem natura să fie amuzantă; ce frumos, ce sentiment inefabil de rasă dominantă avem când mergem la cuşca leului, şi îi spunem "Hei dragă ce faci? nu ieşi la vânătoare?" Cred că ar răspunde .. "ies; deschide numai poarta".

Let's have fun with lions; they eat dogs.

reclamă nereclamă

să mergem la munte

Atracţie puternică este muntele pentru muritorii de rând. Însă are o semnificaţie diferită pentru anumite categorii.

Pentru unii "hai la munte" înseamnă "Eu aduc grătarul; băi! care merge să cumpere mici şi carne? Şi să nu care cumva să uitaţi berea că n-am făcut nimic". Ei bine, şi merg oamenii noştri la munte. Mai bine zis la poalele muntelui, adică doar unde pot ajunge cu maşina. Instalează toate catrafusele, îl pornesc pe guţă şi dă-i pe petrecut; fum, fotbal, râsete, bere. Luni când îi vezi, "cum a fost la munte?" .. "aaaaa, fenomenal!!! să-l fi văzut pe gigel cum a căzut în apă de mangă ce era, şi am luat de pe drum şi o fetiţă de ne-am distrat noaptea; toţi, deodata. Extraordinar a fost, aşa ceva mai rar". Eh, nu e chiar atât de rar.

Pentru alţii semnifică o ascensiune spre vârf. Nu se mulţumesc doar să îl vadă, vor să îl atingă. Cu rucsacul plin în spate, ascensiunea nu e uşoară. Dar continuă, vacarmul manelelor rămâne mult în urmă. Nu le ia mult să constate că sunt singuri; şi câţi erau la poale, muşuroi de cetăţeni care au venit la munte. Aici, liniştea e la ea acasă. Se pot auzi chiar şi păsările ciripind. Deşi urcuşul se lasă şi cu piedici, efortul se merită. Se încarcă din plin cu natură, şi asta se simte în trup, în psihic, şi în nici un caz nu este ceva negativ.

Deşi ar fi mai multe, am scris doar două categorii. Diferenţa e clară.

aruncaţi Bibliile

... toţi cei care nu le credeţi. Sunt şi aşa destui ipocriţi.

vecinii şi taclalele

Poate sunt eu prea ticălos, sau poate prea insensibil, dar nu-mi plac defel discuţiile lungite cu vecinaşii mei preaminunaţi. Un exemplu. Vine în seara asta unul să mă roage să îl ajut cu o chestie. Am fost de acord, dar de fapt scopul lui era să mă ţină pe mine de vorbă. De la subiectul nostru practic a ajuns la ţânţari, ce caldă e căldura, traficul infernal din România, şi altele. Eu, cu o mutră plictisită şi total dezinteresată, mă uitam la el, de fapt prin el. Nu i-am spus nimic azi, dar data viitoare nu scapă aşa uşor.

Nu sunt împotriva conversaţiei amicale, dar când îmi depăşeşte pragmatismul cu mult, pur şi simplu atacă frontal neuronul, şi aşa slăbit el după bătăile luate de la mine.
Ca să închei într-o notă optimistă, să nu-i las pe vecini singuri, mă mai încing şi cei care mă sună când am treabă, şi ei au chef de poveşti cu reni şi zâne din ciocolată. Măi nene frate, dacă te plictiseşti, du-te şi te culcă, nu mă suna pe mine când sunt plin până în gât în lucru şi să mai şi conversez jumătate de oră.

Punct. Şi de la capăt, dar mâine. :)

raza mea de soare

Au fost cele mai speciale momente pe care le-am trăit. Mergeam cu maşina şi dintr-o dată o rază de lumină ca şi cea din poză era peste mine, şi se mişca împreună cu mine. A durat cam un minut dar m-am simţit cuprins de o uimire de neexplicat.
Ce fain ar fi să călătoresc în fiecare zi prin o rază de lumină.

jumătăţi de oameni

Pe zi ce trece mă descopăr tot mai mult, şi în special descopăr un anumit fix ce îl am nu ştiu de unde. Nu-mi place, ma simt foarte inconfortabil, să fac lucrurile cu jumătate de măsură, să gândesc doar pe jumătate, să acţionez pe jumătate. "Jumătate" este un termen aproximativ. Este destul de păgubos uneori fixul ăsta, şi cei care ţin să facă treabă de calitate ştiu la ce mă refer. De multe ori rămâne doar satisfacţia lucrului bine făcut, nici vorbă de recompensă.

Când observ oameni 'ologi' mă cuprinde tristeţea.
Tot poporul românesc este anti-corupţie, dar mulţi sunt corupţi.
Neamul nostru este creştin şi ne mândrim cu asta. Problema e că foarte mulţi habar nu au ce înseamnă să fi creştin, ce înseamnă să fi "urmaş al lui Hristos". De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, religia neamului este una doar de etichetă, neluată în serios. În Biblie scrie să-ţi iubeşti duşmanul, dar de fapt la urechile oamenilor ajunge să te răzbuni pe duşman. În Biblie scrie să fi sfânt. La capitolul ăsta se împart puţin oamenii. O parte consideră a fi sfânt o mare onoare rezervată doar anumitor indivizi, altă parte asociază sfânt cu prost, iar o mică părticică are credinţa că într-adevăr ei pot fi sfinţi şi îşi dau interesul. Nu mai spun şi de partea sexualităţii, pentru că este clar ca bună ziua.
În concluzie, una spunem, alta facem. Sunt surprins şi destul de enervat uneori când observ nedumerirea pe feţele lor. "Dar de ce dom'le? E normal să fie aşa"

Poate într-o zi voi vedea oameni întregi plimbându-se în parc, crescând şi educându-şi copiii 100%.

vreau să mă plouă

Sunt atât de încins zilele ăstea, încât nu-mi mai încap în piele. Ştiu că "nu-mi mai încap în piele" se foloseşte când aş fi bucuros nevoie-mare, dar mi s-a părut potrivită şi aici. E o senzaţie cu totul nouă. Asta pentru că sunt încins atât fizic, cât şi psihic. Majoritatea se aşteaptă ca eu să fac totul, au impresia că eu chiar sunt robot şi nu am altceva de făcut decât să lucrez şi să dorm. Şi încă nici să dorm bine. Văd cum se apropie de mine o izbucnire nervoasă. Cum se întâmplă în cazul vulcanilor. Ţin în ei, până într-o zi când dau pe dinafară şi se răcoresc.

Sunt la câteva picături micuţe de o izbucnire, şi apoi o să fie bine.
A plouat azi, dar nu şi în mine.

hai, vii?

Cum unde?
Nu o văd din depărtare, e protejată de copaci. Pe doi din aceşti brazi am prins hamacul pentru nopţile calde.
De cum ajung în apropierea cabanei mă copleşeşte un miros fantastic de iarbă udă. Se aude şi izvorul care şiroieşte în lumea lui în dreapta cabanei.
Cabana este construită din buşteni aşezaţi orizontal unul peste altul. Toată construcţia este pe piloni solizi. Intrarea dă direct în sufrageria mare, şi primul lucru pe care îl văd este şemineul plantat în capătul celălalt al camerei. Zâmbesc, mă gândesc la serile petrecute acolo într-un scaun legănat, lângă lemnele trosnind, cu un ceai de scorţişoară şi câinele dormind la picioare, citind ceva din Jack London, chiar dacă i-am citit cărţile de nenumărate ori.
Sufrageria are 2 ferestre mari pe peretele cu uşa, şi în ea este înclusă în partea dreaptă şi mini-bucătăria. Pe peretele din faţă mai sunt două uşi, în stânga, şi în dreapta şemineului. Ele dau spre cele două dormitoare mobilate sumar, care au şi ele câte o fereastră ce te îmbie să priveşti freamătul pădurii. Dormitoarele sunt încălzite de spatele şemineului, construit în perete în aşa fel ca jumătate să fie în sufragerie, şi jumătate în dormitoare.
Partea din stânga a sufrageriei are o uşă care dă în baie.

Ies afară pe verandă, în dreapta mea vântul leagăna balansoarul fără nici un scârţâit. Mă aşez în el, închid ochii şi inspir aer rece. Sunt liniştit.

ouăle noastre

Bune, delicioase, hrănitoare cică. Totuşi de o vreme şi-au cam pierdut şi ele proprietăţile nutritive, gustul, aspectul. Eu le numesc pe ălea ouă palide. Gălbenuşul îl confund cu albuşul, se vede pe el că e slab. Cum aş putea să uit gustul gălbenuşului -care chiar era galben, un galben închis- de la ţară când ne făcea bunica drub? Chiar şi gol era de o aromă inconfundabilă. Acum? Acum prea puţin mănânc ouă, sunt seci; la ţară mai sunt şi din ălea originale, dar mai puţin. Distribuţia e în floare.
Câteva lucruri interesante despre ouă. Culoarea lor este determinată de specia de găină. Ea 'produce' aproximativ 255 de ouă pe an. Prin urmare dacă fac 365 x 24 / 255, rezultatul este că pentru un ou, unei găini i se duc din viaţă vreo 34 de ore.
Ah, dar cum să fie ouăle bune dacă găinile nu sunt bune? În industria ouălelor sunt implicate peste 1 miliard de găini. Ei bine, aceste găini nu fac toată ziua decât să bage în ele mâncare, să bea apă, fără să se poată mişca. Nu pot să-şi întindă aripile, nu au ce scormoni, sunt într-un fel robotizate. Acum îmi dau seama că găinile sunt cele mai chinuite fiinţe de pe pământ. Legea încă permite asemenea condiţii.
Cam aşa arată o găină robotizată, zombie.



De cocoşi ce să mai zic, aştia îş tăiaţi direct, deoarece sunt neproductivi.

Vreau să stau la o casă cu găini, cocoşi, pisici, câini şi alte necuvântătoare.

igienă, te mănânc

Am avut nişte zile în perioada asta în care treceam pe lângă unii oameni şi regretam instantaneu. Nişte bombe urât mirositoare ambulante. Nu merg decât foarte puţin cu mijloacele de transport în comun, şi sunt în mare scutit de asemenea arome. Nici mie nu-mi place uneori să mă spăl (uneori cu apă rece) dimineaţa devreme, dar trebuie, nu e opţional.

cu picioarele pe pământ

Sunt 2 stări mari şi late: pesimism, realism, optimism. De obicei când se spune că o persoană a revenit cu picioarele pe pământ, se referă la faptul că a conştientizat că viaţa nu este tocmai roz, că prea uşor vede lucrurile. De cele mai multe ori referirea asta se face la optimişti.
Dar eu mă gândesc că şi un pesimist poate fi adus cu picioarele pe pământ.
Optimismul şi pesimismul le văd ca fiind stări ale centrului emoţional. Dacă primesc o veste bună dimineaţa, la prânz sunt invitat în oraş de o persoană dragă, sunt jovial toată ziua. Asta nu înseamnă că nu mai sunt oameni cu inima zdrobită, săraci, nenorociţi. Extrema cealată este pesimismul.
Realismul însă depinde de voinţă, de dorinţa de a fi obiectiv. În fiecare zace o doza mai mare sau mai mică de optimism şi pesimism. A fi cu picioarele pe pământ înseamnă conştientizarea realităţii indiferent de starea inimii. Cam greu; când lumea mea este întoarsă invers de ce mi-ar mai păsa de lumea din afara?
Eu sunt realist, şi îmi place să fiu obiectiv. Micile scăpări sunt visele cu ochii deschişi ziua'n amiaza mare. Am fluctuaţii de extreme dar mă chinui să rămând în echilibru, şi cred că asta m-a salvat de multe neajunsuri.

compromis

Am făcut câteva compromisuri majore la viaţa mea pe care le regret, şi dacă aş putea, le-aş schimba. În momentele acelea am căutat să nu cedez, dar nici să nu se simtă partea cealaltă ofensată, şi prin portiţa asta s-a strecurat domnul compromis ca să mă ... compromită. Nu în faţa celorlalţi, nu, ci în faţa mea. Să-mi spună verde în faţă: "Vezi? Degeaba te crezi om cu principii că până la urmă tot o dai în bară!". A avut dreptate, totuşi am învăţat din experienţa aia, şi sunt sigur că data viitoare o să-l tachinez eu: "Ei? Unde ţi-e puterea, curajul?"
Îmi plac oamenii integri, şi mă străduiesc, oh, mă străduiesc atât de tare să fiu şi eu.
Am văzut pe undeva "Ceea ce permiţi, aceea încurajezi". Cât de adevărat, şi cât de crud pentru cei care fac o regulă din 'nu e treaba mea'. Câte cazuri nu sunt, şi au să mai fie în care oameni simpli sunt jefuiţi, bătuţi în plină stradă, fără ca cineva să ridice un deget.
Permiţi violenţa? O încurajezi. Este un rău necesar? Dacă ar fi răul acesta în familia ta, ar mai fi necesar atunci?. Greu de digerat.

Jesus take the wheel

Este tare fain să-ţi cânte copilul aşa în timp ce conduci :))

trebuie să recunosc

Nu, nu sunt emo, doar că mi-a plăcut imaginea. Recunosc însă că mi-e dor tare. Ştiu, e urât din partea mea să nu-ţi spun dar m-am săturat să vorbesc în vânt. Aş împărţi multe cu tine, dar ştiind că nu-ţi pasă, îmi piere tot cheful. Mai bine tac, înghit în sec, şi aştept ca viaţa să meargă mai departe. Sunt conştient că nu e asta cea mai mare tragedie, aşa că o să mă străduiesc să fiu mai nepăsător, şi să mă gândesc la alte lucruri. În fond, am toată viaţa înainte şi nu trebuie neapărat să fiu legat de tine.

răul de mine

Mi-am amintit azi de o întâmplare cu un cuplu prieten. Seară, eu fără pic de chef de ieşit din casă, ei 'haaaaai'. M-au obligat psihologic. M-am enervat şi le-am zis că o să fiu tare antipatic, şi am fost. Toată plimbarea am vorbit cu o fată la telefon. Nu lucruri de amor, doar banalităţi, să treacă vremea. Mai aruncam un ochi şi la cei doi de lângă mine, se observa puţină indignare pe faţa lor. Aproape când am ajuns acasă am terminat conversaţia şi i-am întrebat: "Şi ce mai ziceţi voi?" Întrebare deloc inteligentă şi teribil de sadică.
De atunci s-au lecuit să tragă de mine să fac ceva. Suntem prieteni în continuare :)
Nu ştiu exact de ce mi-am amintit acum de faza respectivă, probabil pentru că e unu mai şi merg la plimbare. De data asta de bunăvoie :) Şi chiar de o să plouă, iau pelerina şi tot merg.

Mi-am mai amintit o întâmplare de dinainte de 1989 legată de "Asta-i viaţa, ăsta-i trai, să trăiască unu mai" Nu ştiu însă dacă-i adevărată.

Unu mai prost ca altul.

uneori scopul scuză mijloacele ?

Covrigii bavarezi

O zi aşa de liniştită, soarele nici prea puternic, nici prea cu dinţi. Am mers în Kaufland să iau ceva de mâncare şi mi-am amintit de entuziasmul Larisei pentru covrigii bavarezi. I-am spus că nu văd nimic special la ei, arată aproape normal, dar ea nu, că batman şi robin. Astăzi m-am gandit să nu mor fără să văd cum sunt la gust, aşa că i-am luat, având aer plictisit de om care n-are ce face. Primul gust m-a lăsat fără cuvinte, la propriu pentru că aveam gura plină, şi la figurat pentru că au un gust fenomenal, special ... bavarez :))

mâine

Nici n-a trecut bine ziua de azi, şi deja mă gândesc nu doar la ziua de mâine, ci la toată săptămâna. Şi totuşi n-aş vrea să vină mâine. De ce luni e ziua cea mai aiurită? Ştiu, de aia.
Mă simt ca la şcoală prin clasele primare. Duminică făceam baie, pregăteam hainele, papucii, absolut tot ce-mi trebuia pentru a doua zi. Duminică seara era o atmosferă gen "viaţa relaxantă s-a dus, acum intrăm în rândurile oamenilor serioşi". Nu-mi plăcea deloc, şi nici acum nu-mi place. Singura excepţie când îmi place duminica seara este când nu lucrez a doua zi.
Am pus titlul 'mâine' şi eu scriu despre azi. Merge şi aşa. Am tendinţa să mă gândesc ce o să fie mâine, dar nu o fac, pentru că în mare ştiu şi nu vreau să stric surprizele zilei. Da, ar trebui să dorm acum. Cică.

ziua mea leneşă

Astăzi am 'sărit calul' la aspectul relaxare. Adică n-am făcut nimic toată ziua, excepţie făcând să zicem plimbarea mai de dimineaţă până când m-a prins ploaia. De atunci am mâncat, am dormit mult, foarte mult, am cântat, m-am uitat la filme, am citit o mulţime de ştiri, noutăţi, în tot timpul ăsta am ascultat muzică.
Totuşi a avut şi ziua asta noutatea ei; am simţit pentru prima oară un cutremur. Eu îmi imaginam că este ceva foarte brusc, ca şi când aş merge prin gropi. Dar de fapt este ca şi când aş merge cu barca, foarte fain.

Nu ştiu cum să definesc un sentiment într-un cuvânt. Văd că până la urmă am dreptate, nu-mi place, dar sunt mulţumit totuşi că am avut dreptate. Este ciudat.

Este foarte frig afară, neobişnuit de frig pentru perioada asta. Anul trecut eram în pantaloni scurţi, anul ăsta dârdâi şi în pantaloni lungi.

Ah, nu mă uit eu la televizor dar mai consult uneori anumite site-uri. Nu pot să spun că m-a surprins, dar mi-a creat o repulsie fenomenală site-ul proTv-ului. Ei se ocupă şi de sânii nuştiucui, dar şi de bolnavii de leucemie. Chiar lângă poveşti emoţionante despre oameni care nu mai au speranţă, şade bine frumos Alice cu a ei caterincă şi "De unde mortii ma-sii atatia bani?!"
Ar trebui să mă enervez oare? Am eu ale mele, n-are rost.

Mă duc să 'stric' seara cu Brother Bear, pentru copilul din mine.

pericolul de a fi fain

Eşti în necazuri dacă eşti frumos. Eşti în necazuri şi mai mari dacă n-ai nici minte.
Sunt şanse mărite să atragi oameni superficiali, nesinceri. După ce se vor sătura de frumuseţea care, să admitem, e trecătoare, vor căuta alt cuib. Poţi să fi înţelept, ei nu înţeleg cu ce se papă caracterul. Sunt atraşi doar de trupul tău, nu-i interesează ce ai în dulăpiorul minţii tale. Din cuvinte pot părea interesaţi de cum gândeşti doar pentru a dobândi ceea ce visează. Cu o persoană urâtă toţi sunt sinceri, dar cum să-i spună unei fete gigea că e limitată? el cum îşi poate adăuga încă o cucerire pe listă?

Femeile sunt mai expuse decât bărbaţii. Unele sunt foarte complexate. Începând de la "nu-i frumos să întrebi o doamnă câţi ani are", şi până la "mă gândesc cu teamă la bătrâneţe, chiar o să am riduri; mai bine mor tânără şi frumoasă". Sunt foarte revoltat. Dacă la atât se limitează farmecul vieţii, atunci trăiesc degeaba. Ce este aşa urât să fie în vârstă? De ce trebuie să fie perfectă? Este destul de stresant să trăieşti o viaţă de nemulţumire continuă, când viaţa poate fi atât de fascinantă prin simplitate, sinceritate :)

Nu, frumuseţea nu contează atunci când îmi aleg prietenii, sau soţia. Dacă ar fi să îmi placă de cineva în scaun cu rotile, fără nici o ezitare m-aş căsători cu ea.
Îmi dau seama cum adevărata frumuseţe este cea a caracterului, nu este uşor de trecut peste obstacole. Puţini, prea puţini o găsesc, dar ei sunt oamenii fericiţi.
Unul dintre ei vreau să fiu şi eu. Nu este film, este viaţa din plin.

femeile şi ... toaleta

Iară mă iau de ele, pentru că nu pot să le înţeleg. Uneori am impresia că fac asta doar să pună nervii celorlalţi la încercare. Dacă o să trebuiască să merg la baie, şi să am de ales între una cu 20 de bărbaţi la coadă, şi una cu 3 femei, o aleg pe prima. Dar când e baie comună, oh Doamne, mă duc în tufiş, dau o tură de oraş pe jos şi tot ajung mai repede decât aş fi stat după o femeie. Aş putea părea misogin, dar nu sunt. Pur şi simplu aspectul ăsta îmi solicită piticul răbdării.

Doamnă dragă, dar de ce trebuie neapărat să te pensezi în toaleta restaurantului? De ce trebuie să încerci o nouă coafură tocmai în toaleta trenului? Şi asta tocmai când la uşă stau câţiva oameni chinuiţi de vezică şi de profundele regrete de a fi luat acelaşi tren cu tine.
Doamnelor, e chiar necesar să discutaţi ultimele bârfe din Cancan deşi v-aţi terminat treaba? Este revoltător cum unele merg împreună la toaletă doar pentru a discuta singure. Fix la baie? ce este aşa special acolo de vă place atât de mult? Neuronul ambiţiei a dat faliment, a spus că el pleacă de la mine dacă mai insist să pricep ceva.

Da, am generalizat intenţionat.

Dă-te bă mai încolo

Mi-i imaginez pe ucenicii lui Isus mergând la piaţă să cumpere cele necesare pentru paşte. Încă de la intrare drumul spre intrarea în piaţă este un labirint. Printre maşini, care mai de care mai solide, toate literele alfabetului se află acolo. Un umflat claxonează în neştire deşi el a blocat strada, că vrea să iasă. După infernul din stradă coboară în gheena din piaţă.
Zici că intri într-o vie, ciorchini de oameni stau îngrămădiţi la câte un magazinaş de pe margine să "cumpăr şi eu maică, să avem şi noi ceva pe masă ca ceilalţi, că e păcat de nu". Se pierd ore la cozile pentru bunătăţuri, timpul pierdut fiind îmbunătaţit cu nervi. "Uite şi la mâcâita aia de la casă cum se mişcă", "haideţi doamnă că n-am venit să stau toată ziua aici", "eh, tot e mai bine acum, ştim că putem prinde ceva carne; pe vremea mea stăteam cam degeaba". Intră unul nervos "băăăăăă, care mi-ai blocat maşina?" ... nici un răspuns. "Mă duc să-ţi sparg roata atunci". "Stai că vin şi o dau imediat, nu vezi că stau la coadă?"
În rest, copii plângând după fustele mamelor, nervoase şi ele că bărbatul s-a dus la o 'cinzeacă' mai încolo. Gunoi pe jos cât cuprinde, de la 'pempărşi' la haine rupte, fac atmosfera una demnă de gheenă.

Revin la ucenici. În mijlocul aglomeraţiei zăresc un magazinaş ce nu avea promoţii. "O pâine şi o sticlă cu vin vă rog".
Şi au plecat, simplu, liniştiţi, în urma lor rămânând acelaşi neam credincios datinei de paşte.

de la deia cadou

M-a învrednicit Andrea cu o leapşă 'mică'. Să văd cât sunt de vrednic acum :)

1) Ia cartea cea mai aproape de tine,deschide la pagina 18, şi găseşte rândul 4:
IALA, JALA, YALA. (V. Iaala).

2) Întide-ţi braţul stâng pe spate cât de mult poţi. Ce atingi?
Colţarul.

3) Care a fost ultima emisiune pe care ai văzut-o la TV?
Asta e bună întrebare, nu mai ştiu, sunt cam mulţi ani.

4) Fără să te uiţi la ceas, spune ce oră este?
În jur de 6.

5) Acum uită-te la ceas, ce oră e?
5:59 :)) ah, aproape fix.

6) Când ai făcut ultimul pas afară? Ce făceai?
Am venit de la maşină.

7) Înainte să începi chestionarul acesta, ce ai făcut?
Am mâncat.

8) Ce porţi acum?
Pantaloni scurţi şi tricou.

9) Ai visat noaptea trecută?
Da, ceva unic, doar că nu mai ţin minte acum.

10) Când ai râs ultima dată?
Ieri seară.

11) Ce e pe pereţii camerei în care te afli?
Ceas de perete, raft de cărţi, răftuleţe cu diverse chestii.

12) Care e ultimul film pe care l-ai văzut?
Happily Never After 2.

13) Dacă ai deveni multi-milionar peste noapte ce ai face banii?
O casă în zona în care îmi place, o maşină cât de cât, o parte la bancă, şi jumătate din tot i-aş da unde aş şti că îi folosesc bine. Viaţa mea în continuare ar fi la fel, doar modificări de .... peisaj :D.

14) La ce te gândeşti acum?
La ... cineva; nu ar trebui.

15) Dacă ţi-ai putea pune o dorinţă, şi ştii că se va îndeplini care ar fi aceea?
Asemeni 'deiei': "Să am puterea să dau timpul înapoi oricând vreau".

16) Imaginează-ţi că primul tău copil este o fată, cum ai vrea să o cheme?
Maya.

17) Imaginează-ţi că primul tău copil va fi un băiat, cum ai vrea să îl cheme?
May. :)) glumesc. Aş vrea, aş vrea să-l cheme Filip.

18) Gata, asta a fost tot. Mai vrei?
Da. :))

Dacă vor să o preia Eliza şi Otilia.

blesteme

Mulţi oameni 'proorocesc' despre alţi indivizi pe care au pică. Ceva de genul "dea' Domnu' să intri în copac", "să-ţi cadă mâinile", "să moară măta", "să-ţi stea în gât", "dă-i Doamne zile amare". Proşti care nu ştiţi ce vorbiţi, cine sunteţi voi să pronunţaţi sentinţe? S-a dovedit ca 'rău pentru rău' nu funcţionează, ba uneori e chiar invers. De ce rămâneţi în mocirlă cântând aceeaşi placă zgâriată?
Oameni religioşi care merg la vrăjitoare să lege/dezlege, ce-i în mintea voastră?
Cum să zici că eşti creştin şi tu mergi să pui lumânare ca să moară vecinul? Mă trec deja fiori reci doar gândindu-ma câtă răutate puteţi ascunde în inimă, dar cum nea' Gigel e arestat săriţi ca arşi "nedreptate!!!" Vă creeaţi propriul 'bine' şi 'rău'.

Cine eşti tu să dobori la pământ alt om? L-ai făcut tu? I-ai aranjat organele interne fiecare la locul lui, i-ai ţesut pielea atât de fină ca să spui "fac ce vreau cu tine"?
De unde atâtea porniri teribile? Te miri că sataniştii fac scârboşenii, dar tu ce faci atunci când îţi doreşti să-ţi moară duşmanul în chinuri? Nu eşti mai bun decât el cu nimic. Tu te dai bun, şi eşti rău, el se dă rău, şi e rău. Care-i diferenţa?
Fiecare blestem pe care îl scoţi de pe buze nu rămâne fără replică.

şoaptele mele

Au un farmec aparte în comparaţie cu tonalitatea normală a vocii. Sunt desprinse din vis. Sunt mult mai profunde, au un ecou cu rază mare de acţiune. Şoapta este respiraţia sufletului meu. Cuvinte spuse suflând uşor sunt abia auzite de teama de a nu se sparge în bucăţele mici, irecuperabile.
Când şoptesc 'mi-e dor' inima îmi bate mai tare, emoţiile devin mai puternice. Toată instalaţia mea de gânduri se uneşte într-un singur gând.
Mi s-a întâmplat să vorbesc seara târziu la telefon, în şoaptă. Nu pentru a nu mă auzi cineva, ci parcă în felul ăsta inima comunica mai bine cu celălalt. Acel "noapte bună" în şoaptă cu cele 10 secunde de după, cuprindea o mie de gânduri frumoase, le simţeam în aer. În mod magic "ce faci"-ul şoptit se transforma în "mi-a fost dor de tine, ţi-am simţit lipsa, dar acum sunt fericit să te am aproape"

Nu pot vorbi şoptit cu oricine; trebuie să fie o legătură foarte specială.
Şoaptele am văzut că pot fi folosite ca şi instrument de bârfă. Nu intru în domeniul ăsta pentru că este scârbos.

piticul meu punctual

Câteodată chiar am impresia că nu sunt prea normal. În sensul că sunt foarte preocupat de punctualitate. Nu contează importanţa întâlnirii, piticul meu din creier nu-mi dă voie să întârzii. Nu ştiu ce fac piticii celorlalţi prieteni pentru că am impresia că şomează. Eu ajung la ora stabilită, ei peste 10-20 de minute şi încep cu "uoooo, dar tu chiar ai venit la fix". Vine faza cu 'sfertul' academic, dar mi se pare pur şi simplu delăsare şi pe acolo pe undeva ceva lipsă de respect.
Eu mă gândesc în felul următor. Dacă eu nu vin la timp, le 'mănânc' şi timpul celorlalţi, şi asta nu e foarte frumos.

Încă un lucru ciudat cu piticul meu. Îmi iese programul aproape la fix. Adică, eu de dimineaţa îmi fac un orar cu ce am de făcut în ziua respectivă, şi pe la ce oră termin lucrul. De la lucru mă duc la oarece întâlnire cu oarecine. Ei bine, de obicei atât de bine se potriveşte încât ajung la timp în cealaltă parte.

pasiunea mea ... barajele

Nu, nu fac colecţie de asemenea 'jucării', deşi mi-ar plăcea. Mă atrage imensitatea lor, modul cum sunt construite, totul.
Mi-ar plăcea să locuiesc pe un deal în apropierea unui baraj de proporţii impresionante. Să mă trezesc dimineaţa, şi prin geamul mare de la balcon să-mi zâmbească un baraj. Îmi place să aud vuietul uşor al apei, să-mi savurez ceaiul verde admirând acest mod fain în care omul foloseşte natura fără să o strice.

Încă nişte poze, doar aşa, să-mi astâmpăr setea. Nu de ceai, de zambetul barajelor.





Nu putea să lipsească al nostru.



Am păstrat ce-i mai frumos pentru la urmă.

omul invizibil

Am citit cartea când eram mai mic şi m-a fascinat foarte tare. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu invizibil, hai şi doar pentru o zi. Urmau visele copilăreşti ... mergeam să aud ce spun alţii despre mine când 'nu' sunt acolo, dădeam o raită şi pe la bancă pentru ceva 'bani de buzunar'. Puteam face ce-mi poftea inima, doar că eram singur, nimeni nu mă băga în seamă.
Am mai vrut de atunci să fiu invizibil, nu pentru a-mi satisface anumite metehne, ci pentru a scăpa de responsabilităţi, pentru a fugi de cineva, pentru a dispărea pur şi simplu. Dacă mă gândesc mai bine, chiar pot fi invizibil; metaforic vorbind. Atunci când nu mai ofer nimic, când mă fac una cu mediul înconjurător, sunt invizibil. A fi invizibil implică în mod automat lumina, şi lumina se poate refracta. E ca la avioanele cu tehnologie Stealth. Totul depinde de mediul înconjurător. Mda, la avioane merge, dar la oameni puţin probabil. Ar fi destul de tragic să putem fi cu adevărat invizibili.
Am ajunge nişte umbre atârnate în cuierul singurătăţii.

Gata, nu mai vreau să fiu invizibil. Problemelor, vă aştept la duel.

"ţânţarele"

Când o să vină vara şi o să fie cald, o să-mi amintesc că ţânţarii masculini sunt cuminţi, pe treaba lor. Ravagii fac ţânţăricile. Ele sug sângele poporului, şi chiar nu se pot abţine, este prea tentant.
Mă gândesc la asemănări, dar refuz să dezvolt.

te iubesc ...

Mi se par nişte cuvinte grele, deloc neînsemnate. Atât de simple şi totuşi de o profunzime extraordinară.
Aceste două cuvinte pot deschide o inimă, pot vindeca sufletul.
Dacă ar fi după mine, unii oameni nu ar trebui să le rostească niciodată. Pentru că nu înţeleg semnificaţia lor, şi, deşi iubirea (să-i spun iubire acum) trece, cuvintele rămân. Îmi dau seama tot mai mult cât de mult contează ce spun.
Îmi imaginez o tablă din aceea ca la şcoală. Când spun 'te iubesc' unei persoane de fapt scriu acolo. Cu cât mai mult îi spun asta, devine tot mai gros, mai clar, se înţelege tot mai mult ce exprim. Nu pot da pur şi simplu cu buretele să şterg ce am zis. Şi dacă aş încerca, nu o să funcţioneze, mai ales că creta pe care o folosesc atunci când spun 'te iubesc' este una specială; rămâne pentru totdeauna.
Când spun altei persoane 'te iubesc'-ul specific îndrăgostiţilor, tot aşa, se scrie, doar că nu mai urmează aceleaşi linii, aceleaşi curbe. Se amestecă cu precedentul, se întrepătrunde, iar la final nu se mai înţelege nimic. Cu cât mai multe persoane beneficiază de acest tratament, cu atât la sfârşit va fi mai dificil de descifrat.
Ce fain ar fi ca să fie un 'te iubesc' simplu, curat, pe toată tabla.

cum să fi ... fierbinte

Am găsit pe bandyhumor.com imaginea asta şi m-au luat o groază de gânduri.

Oare e chiar 'dinăla' băiatul ăla din budă? N-am înţeles niciodată un lucru; cum să-ţi faci poze în baie? Care-i farmecul? Mi se face pur şi simplu scârbă şi creierul refuză să simtă ceva drăguţ. Poate fata să fie cât de frumoasă, dacă-i proastă singura reacţie din partea mea este de dezgust.
Hai să-mi fac şi eu o poză de genul ăsta, dar mă duc într-o toaletă publică, din aia din parcuri, jegoasă, toată maronie pe dinăuntru, sau într-o gară infectă. Vai de mine, am luat-o razna, mă duc să vomit.

între prieteni; treburi, socoteli

Sunt anumite tipuri de persoane care mă atrag mai mult decât celelalte. La fel e şi în relaţiile de prietenie. Sunt anumite perioade în care vorbesc mai mult cu o persoană anume, schimb mai multe gânduri, idei ca de obicei. La telefon, pe internet, când ne întâlnim şi aşa mai departe. Profităm de orice ocazie ca să ne spunem câte ceva. Apoi intervine ceva nesemnificativ în viaţa mea sau a celuilalt şi se întrerupe lanţul activităţilor. Din momentul ăsta, pe zi ce trece e tot mai greu să restabilesc acea conexiune, până când se pierde de tot. Mă trezesc după aceea ... "şi ce să-i spun?" "despre ce să vorbim?".
De aici se împart două ramuri mari de prieteni. Cei cărora nu le pasă, şi cei care ţin la celălalt. Eu încerc întotdeauna să mă încadrez în cea de-a doua categorie.

Primii, cei nepăsători, nu ţin să ducă relaţia de prietenie în continuare, ci se mulţumesc să-şi găsească altceva 'mai bun' de făcut. Prietenii lor sunt trecători, şi cu cei câţiva prieteni din copilărie se comportă ceva de genul "suntem prieteni şi atât, nu mă bag prea tare în viaţa lui, nici el în a mea, este totul bine".

Cei care ţin de fiecare prieten valoros, ei, cu ăştia e altă socoteală. După ce se întrerupe conexiunea ei tot sunt deschişi, şi încet cu încet se ajunge la o prietenie durabilă, nu în flăcări ca la început, dar o prietenie responsabilă, necondiţionată. Ei se străduiesc să-şi păstreze prieteni în care se pot încrede oricând. Sunt fericit să am şi eu aşa prieteni.

ciudate lucruri se întâmplă

Cum ar fi decurs ziua de azi după ora 2 în mod normal. Mă grăbesc să termin lucrul că 'imediat' se face seară. Abia aştept să ajung acasă. Nu ştiu ce să fac, dar de asta îmi dau seama după ce ajung. De obicei termin cu munca pe la 3-4, iar apoi pe acasă îmi găsesc de lucru câte una alta, treburi, socoteli zilnice.
Cum a decurs ziua de azi după ora 2. De obicei zilele decurc normal până la ora 2. Tot aşa abia am aşteptat să termin pentru a-mi lua zborul spre casă, dar ma întâlnesc în carrefour cu o colegă merchandiser ce trebuia să aşeze marfa în raft. În glumă îi spun "să vin să te ajut?" ... ea "dacă vrei". Ei bine, de obicei aici pun punct tentativei mele de samaritean milostiv şi trântesc o replică de genul "nu vin, că vreau să ajung acasă". Astăzi nu ştiu ce mi-a venit de până la urmă m-am trezit că îmi făcea instructajul la aranjarea produselor în raft.

N-am crezut niciodată că e aşa amuzantă meseria asta. Pentru mine cel puţin.
Clienţi care cred că sunt de acolo şi vin să-mi ceară diferite sfaturi, să-mi ceara informaţii.

Redau un dialog dintre un client şi subsemnatul:
- Nu vă supăraţi, îmi spuneţi vă rog unde-i raftul cu Vegeta?
- Nu ştiu doamnă, eu sunt aici la furat.
O vegeta, câţiva lei ... un raft, câteva mii de lei ... expresia feţei clientului, nepreţuită.

Au urmat altele asemănătoare şi totuşi diferite. N-am regretat că am 'pierdut' o oră acolo. E bine uneori să fiu şi ciudat.

ce te deranjează?

Un obicei supărător ce-l au oamenii este acela de a nu comunica deschis. Mă lovesc destul de des de aspectul ăsta şi, de la cine nu mă aştept, acela mă surprinde. E vorba de aşa-zisele 'poveşti'.
Omule, de fapt femeio, că ele sunt mai afectate de sindromul ăsta, dacă e ceva nelalocul lui în legătură cu mine, de ce nu-mi spui? Cred că e mai simplu decât să-ţi pui extraordinara imaginaţie la lucru pentru a născoci o poveste cu totul falsă. Poate fi credibilă din punctul tău de vedere, nu contest asta.

Să presupun că mă tund la 0 pentru că eu cred că aşa se poate face părul mai des, sau pentru că fac chimioterapie. Mă vezi, şi hmmmmmmmmmm, ok. Peste o săptămână aud de la prieteni cum că eu ce am făcut de am fost la închisoare? Că aşa le-a spus amica ce trăieşte în lumea ei uitând că nu se mai poartă 'frizura' aia la mititica.
Păi să nu mă duc să-i zic că-i proastă? Nu era mai simplu să mă întrebe de ce sunt aşa?

Îi respect foarte mult pe oamenii care nu umblă pe la spate. De restul, Doamne ... ai milă, că mie nu-mi sunt dragi.

la revedere lucky

Ca să nu fie trecerea prea bruscă de la 'norii negri' la zurliul de zi cu zi am găsit acest video foarte drăguţ ce combină ambele aspecte.

un nor negru pe cerul meu

Zi normală. Ger dimineaţă, un pic mai dezmorţită vremea pe la prânz, frig înţepător seara. A fost o zi foarte plină, am reuşit în ce mi-am propus. Chiar mai bine decât credeam. Şi totuşi se pare că nu a fost completă.
E ciudat cum câteva cuvinte îmi pot trezi amintiri nebănuite; adânc scufundate în dulăpiorul de toate zilele. Cuvinte simple, dar care taie în carne vie, rup sufletul în bucăţi, împrăştiindu-l în vântul îngheţat. Cuvintele prin care văd că un om care emana bunătate, hotărâre, obiectivitate, un astfel de om a suferit groaznic iar apoi a murit. Degetele încep să tremure, ochii mi se umplu de lacrimi, capul îmi vâjâie. Nu se compară durerea asta cu nimic. Este realitatea vieţii. Face ca despărţirea de iubită să fie un fleac, orice boală este neglijabilă. Este o durere a sufletului.
Nu pot face nimic decât să realizez încă o dată ce importantă este viaţa, şi să am grijă cum o trăiesc. Am învăţat încă o dată să mor.

Îţi mulţumesc pentru exemplu.

IUBY ... la sentiment

În seara asta sunt mai zurliu, capac a pus melodia ce am găsit-o şi e mai jos. Mi-am dat drumul la râs de când am văzut în videoclip sms-ul, şi nici acum nu m-am oprit bine. Videoclipul e BETON.
Ea, zâna blocului este iubita lui, fermecătorul tânar sentimental.
Începutul sfârşitului începe cu un mesaj de la el "Cine esti tu să te porţi aşa?"
Asta a trezit în ea remuşcări, se uită pierdută în zare 'of, unde eşti tu, minunea mea? eo te iubesk la nemărginit, şi dacia ta îmi face inima să salte de bucurie'
Urmează momentul în care fiecare se gândeşte la viitorul lor. El se teleportează direct în camera unde stătea ea şi citea ziarul. Cuprins de jale, îşi promite ca nu, nu se va mai juca cu el, cu inimioara lui; i se frânge sufletul de hotărât ce e. Dar ciiiiiiiiiiineeee eşti ca să te porţi cu mine aşa?

Deşi e lumină afară, în casă trebuie să lumineze toate spoturile, nu de alta, dar aşa ies în evidenţă. Termopanele de pe care nu e luată încă banda protectoare dovedeşte că sunt noi. E bazat.
O vede pe prinţesa lui jos, ea îl observă, se uită la el insistent, îşi citesc gândurile unul altuia.
Ea: ce-ai păţit?
El: nimic.
Ea: vrei să vin la tine?
El: nu
Ea: ba vin.

Şi vine. Are un tricou tare şmecher gagica. În casa scării este alb; cum întră la el în casă se face portocaliu. Aşa e setat, când merge la iuby devine portocaliu pentru a se asorta cu roz-ul de la el din casă. Aici urmează deznodământul. Îi deschide uşa:

El: ce vrei?
Ea: dar ce s-a întâmplat? hai la mama să te huguiesc.
El: marş de aici, nu te mai joci cu mine.

O împinge să-i arate că este hotărât, aşteptându-se ca ea să iasă pe uşă. El se întoarce să-şi vadă de treabă dar vede cu ochiul din ceafă că ea tot nu pleacă. Mirat de insistenţa afectuoasă ce i-o poartă zâna, se întoarce să o convingă că viaţa lui nu e terenul ei de nisip.
Atunci, oooooo vaaaaaaai, nu se poate. Îl plesneşte. Ticăloasa, acum chiar că a terminat-o cu el. Nu o mai vrea, s-a dus iubirea, şi-a bătut joc de el.
Lasă dragule că o să găseşti o fată care să te iubeasca aşa cum meriţi, ştiu că meriţi ce e mai bun.
O să vină altă gâscă să te facă să te simţi bărbat :))

cum să fi nehotărât

Pentru asta e nevoie de o doză măricică de neseriozitate. Se amestecă intens cu un pahar cu nepăsare până când dă în clocot. Sau nu, doar până ies aburi. De fapt ce mai, până se omogenizează, e suficient. Se consuma rece. Sau cald; dar parcă mai bine rece, şi totuşi afară e cam răcoare deci poate ar trebui cald.

Unul dintre cele mai expuse domenii este condusul. Merg frumos pe şosea, din dreapta vrea să iasă o femeie. Îi fac semn de la depărtare să treacă, pentru că nu am loc să trec de ea deoarece dânsa cucoană pentru a se asigura are nevoie să ocupe aproape o banda de merg. În fine, îi fac semn.. dă sa iasă, eu merg normal. Se opreste brusc ... eu chiar o las să treacă? Haaaaaaaaaaai, du-te şi nu mă mai ţine în loc.
Cea mai fatală hotărâre este în depăşiri. Mă aflu în situaţia de multe ori să mă gândesc o fractiune de secundă.. "să mă bag, sau nu?" Fiecare secundă în plus contează, de aia nu pot fi nehotărât.

Dacă vreau să văd oameni nehotărâţi, pot merge cu nişte fete la cumpărături de haine. Pot scrie un roman cu ce vorbesc ele, câte haine probează. Hai măi fetelor, se vede ca nu se potriveşte culoarea asta de cum te uiţi la rochie, şi tu vrei să o probezi.

Închei cu vorba înţeleaptă a unei colege: Eşti de groază

schimbare de "decor"

Este o fată pe care o întâlnesc de două ori pe săptămână. Până azi a venit îmbrăcată tot în haine mai extravagante. Nu indecente, ci mai 'trendy'. Astăzi a fost în haine normale, blugi şi adidaşi şi o bluză simplă.
Am rămas puţin buimăcit pe moment; apoi mi-am dat încă o dată seama ce mult îmi place îmbrăcămintea simplă, cu gust. Da, astăzi am văzut-o altfel, nu că mi-am schimbat părerea despre ea, doar că am apreciat-o mai mult.

M-am mai distrat în seara asta evitând destul de la limită un nene cu o dacie care ieşea din curte, dar el se uita doar în partea opusă mie. Nu veneam tare, 50, şi m-am gândit că hai că o să se uite şi la mine că vin. Toată asta a durat cam 2 secunde. El de unde, dă-i înapoi că l-o vedea cineva şi pe el. Dacă eram mai nervos nu trăgeam de volan să-l evit, şi aşa nu-mi place că începe să nu se audă boxa de la uşa din dreapta cum trebuie.
Are să vină şi ziua aia odată şi odată.

oare ...

... ar trebui să îi fac cum mi-a făcut mie?
De ce nu sunt oamenii conştienţi că ceea ce-i faci cuiva ţi se va întoarce înapoi cu vârf şi îndesat? Chiar se aşteaptă să facă rău şi să primească bine. Sau nu-şi dau seama când rănesc? aşa chiori să fie? Nici 'iartă-mă', nici 'îmi pare rău', nimic. Ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Asta mă face să dau replica la fel de dureros, dar îmi imaginez că nu o să aibă efect aşa că mai bine tac, şi merg în colţul meu.
Cu ocazia asta am luat chitara din cui şi mi-am mai dezmorţit degetele, mă gândesc să mai înregistrez ceva, dar presimt că ar ieşi doar piese melancolice, aşa că mă rezum la aiureli printre note.

locuri preferate

Locul preferat unde am fost astăzi e destul de aproape de unde locuiesc. Este un loc de joacă, de ... socializare.

Este amenajat de primărie pentru blocurile din vecinătate şi e compus din: (parcă fac pentru şcoală:)) )
Teren de fotbal unit cu unul de volei, împrejmuite cu un gard de plasa de oţel tare.
Lângă ele este un mini-parc cu teren de joacă pentru copii. Nu are alei, ci este doar iarbă, excepţie făcând 'groapa' cu nisip'. Banci parcă picate din cer, adică fără simetrie, şi e foarte frumos aşa. Tot acolo sunt şi mesele din beton pentru bătrânii plictisiţi de soţii care ies la o tablă.
Mi-ar fi plăcut să fie şi ceva pomi/copaci pe acolo, dar nu sunt, asta e. Este o zonă foarte liniştită, genul de zonă în care aş locui, păcat că în loc de case sunt blocuri.

De fiecare dată când merg acolo mă gândesc că este nejustificat pesimismul multora cum că în ziua de azi internetul ne-a acaparat cu totul.
Eu doar privesc oamenii de acolo. Pur şi simplu. Stau în maşină, îmi pun picioarele pe bord şi zâmbesc. Avem toate categoriile de vârstă.
Sunt mamele cu pruncii lor în cărucioare ieşite la plimbare mai ales că este o zi cu soare. Are puţini dinţi azi soarele nostru, dar e mai bine decât să plouă.
Mai sunt copiii zbierând ca Tarzan, fetele cu seturile lor de ceai invitându-i şi pe alţii să ia o ceaşcă.
Cei mai mari apoi pe terenul de sport jucând fotbal. Îmi vin în minte frânturi de amintiri. Pot simţi cum este să sari, închid ochii şi-mi imaginez senzaţia de la sfârşitul zilei. Când trupul e prea greu pentru picioarele obosite, foamea imensă, transpiraţia incomodă.
Bătrânii joacă şah, table, rummy. Câte unul mai ofticos se enervează iar ceilalţi râd pe seama asta. Până la urmă jocul continuă.
Aud hohote de râs unite în jocul frumos al unei zile însorite.
Eu nu râd, dar îmi place.
O fată de vreo 10 ani se joacă tenis de picior cu un băiat tot cam de vârsta aia. Mi-a plăcut. A dat mingea peste gardul de 2 metri. Îl sare şi merge după ea. Pe acolo trec 2 fete mai mici decât ea, însă foarte cochete. Unele sunt fiţoase de mici.

Timpul s-a scurs, pornesc motorul şi vin acasă. Pe drum mă gândesc la celelalte locuri preferate şi încerc să-mi fac un plan când să merg şi pe la ele. Drumul e prea scurt aşa că planul mi-l fac în somn ;)