Pages

luni, 20 septembrie 2010

plânsul îşi are vremea lui

Suntem cam parşivi noi, oamenii; aş adăuga şi cam proşti.

Una dintre întrebările aiurite pe care ni le punem, este "De ce nu putem fi veseli tot timpul?", sau "De ce tocmai acum?"
Ştim că viaţa-i plină cu de toate, dar noi aşteptăm doar să ne simţim bine, confortabil, fără grijuri, fără scutece de schimbat, fără dezamăgiri.
E adevărat că am vrea să fie aşa, dar vrem degeaba. Încă o dată mi se demonstrează că, până la urmă, nu suntem buricul universului.
Putem refuza suferinţa, sau o putem accepta. Dacă o refuz nu înseamnă că nu mai există, doar că sufăr de două ori. Prima oară din cauza necazului în sine, iar a doua oară din cauză că vrem să nu mai fie, şi tot e.

Cu acceptatul e problemă mare. Baiul e că nu considerăm suferinţa ca pe un lucru normal. E normal să plâng. E normal să mă doară. Gândurile fericite nu-şi au locul, nici bancurile, nici orice altă activitate care să caute să oprească prematur această stare. Este manifestarea durerii, nu e nici o ruşine în asta.

La fel cum vin norii, la fel vine şi soarele, pentru că într-adevăr, toate sunt trecătoare.
Din cauza asta să preţuim fiecare clipă.
Când vezi pe cineva plângând, du-te tăcut şi i-ai mâinile în mâinile tale. Gestul ăsta face mult mai mult decât cuvintele pot exprima.

La fel cum acceptăm soarele, e bine să acceptăm şi norii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu