călătoria unui vierme

Nu ştiu de unde venim, nu ştiu cum m-am născut, ci prima oară când am deschis ochii mi-am simțit părinţii dându-mi de mâncare, mie, şi celor 2000 de fraţi ai mei. Din acea zi a început explorarea mediului înconjurător. E întuneric beznă, oare așa săraci suntem, de nu ne permitem să plătim factura? În fine, trec apoi la descoperiri. Remarc că nu am fost primul dintre frați care s-a deșteptat, ci mai sunt alții care acum sunt activi în ... cum să-i spun oare ... în câmpul muncii.

Evident că vreau să învăț de la ei, așa că bag la cap cum pentru a mânca, trebuie întât să muncești. Și ce mâncăm noi? Ne devorăm casa în care ne-am născut. Nu știu cum de putem fi atât de insensibili, dar după ce trag vreo două lacrimi pe nas, mă apuc și eu de treabă, că stomacul începe să-și ceară drepturile.

Pe măsură ce zilele trec am învățat mai multe despre viață. Trebuie să lupți ca să ajungi cineva. Aici este un întreg oraș organizat, cu primărie, poliție, spital. Conducătorii noștrii sunt părinții. Ei ne apropă sau ne resping cererile de transfer în alt cartier. Da, pentru că și aici sunt cartiere mai bune, sau mai rău famate.

Cel mai bun cartier se cheamă Inima; acolo toți sunt sănătoși din punct de vedere fizic, dar de asemenea toți sunt emo. Sunt multe sinucideri, și cu toate acestea toată lumea trage acolo, că cică e potol bun. Cum eu sunt în cartierul Intestinul Gros, care este cel mai plin de violență, m-am gândit să mă transfer. Dar se pare că n-aș avea viață lungă prin Inimă; mă gândesc la alte opțiuni.

În Creier este crema societății noastre. Toți cercetătorii noștri, oameni respectați, sunt acolo. Ei lucrează acolo pentru a îmbunătății traiul tuturor. Vor să facă Creier peste tot, să fie un singur cartier mare, frumos, și prosper. E frumos ce viață ne așteaptă.

Până mi-am pus eu cererea de transfer la primărie, până s-au uitat peste ea și au analizat-o, au trecut mai multe zile. Văzând că nu se mișcă nimic, mă duc personal acolo să mă interesez. În primărie era un haos total. Nimeni nu știa de nimeni și nimic; toți erau ocupați să strângă provizii, parcă ar fi vrut să emigreze. Cât stau acolo și încerc să dau de capăt situației, vine o știre de ultima oră prin intestinul subțire ... "CREIERUL NU MAI E!"
Cum adică nu mai e? Auzisem eu ceva povești despre sfârșitul lumii, dar nu mă preocupa prea tare. Acum degeaba întrebam în stânga și în dreapta, că nu răspunde nimeni. Toți își strâng bagajele, să se mute prin alte cartiere. Ies de acolo, dezgustat de lipsa de politețe din partea angajaților plătiți de noi, contribuabilii de rând.

Trag aer proaspăt în piept cum ies din clădire ca să-mi revin, când deodată aud din deal (pe deal era creierul) o mulțime de viermi revărsându-se înspre celelalte cartiere. Oamenii de știință, cercetătorii, toți aveau ochii scoși din orbite de foame, și devorau tot ce prindeau în cale. Nu le mai păsa de respectul celorlalți. În urma lor rămăseseră stâncile albe, și un gol imens.

Am cugetat puțin și apoi mi-am dat seama ce înseamnă asta: Anarhie. Unul pe altul se îmbrâncesc, rata criminalității era la vârf. Îmi era frică așa că m-am ascuns într-un deget ... gol. Simt un obiect ciudat, dar plăcut la atingere, și mă încolăcesc în jurul lui. După un timp mă prinde foamea, încerc să mușc, dar nu e de mâncare. Atunci îmi amintesc de o poveste spusă de unul de oamenii învățați cu mai mult timp în urmă. Era o teorie, cum că noi nu suntem singuri în univers, și că sunt două lumi. Una în care stăm noi, și una deasupra noastră. Aici noi suntem stăpânii, dar acolo se pare că sunt casele noastre stăpâni. Nimeni n-a aprobat teoria asta. Păi cum? adică orașul nostru a fost viu ca noi? A mers, s-a târât?

M-am luat cu vorba și am uitat ce vroiam să spun. Mai ziceau că de la o vreme, casa noastră, când erau vie, s-a unit cu o altă casă. Și dovada faptului este acest obiect ciudat în jurul degetului. Deși totul în jur se degradează, el rămâne lucios, întreg, remarcabil de frumos. Și se zice că dacă poți privi adânc în acest obiect, poți simți cealaltă casă. Ce frumos sună, supranatural. Știu, știu că sunt povești de spus copiilor, dar mie mai îmi alină foamea.

Încet, încet mă sting. Simt cum mă las puterile. Afară gălăgia a încetat, este o liniște benefică. Mă gândesc cum am fost, și peste puțin timp nu mai sunt.

ăla mic, ce respiră greu

Astăzi mi-am amintit de respiraţia urâtă, cu ocazia şederii lângă un amic care atunci când râdea îşi împrăştia savoarea, şi îmi pierea tot cheful de amuzament. Dacă ar fi doar el, nu m-aş plânge. Mai sunt însă şi alţi oameni pe care trebuie să-i suport, şi chiar şi faptul că se urcă în maşină cu mine, atrage un miros specific, nu plăcut. Fără să vreau am ajuns să urăsc respiraţia urâtă. Este un lucru foarte deranjant, şi inevitabil trebuie să iau distanţă.

Acum serios, s-a inventat până şi apa de gură; nu-ţi mai iei un kent seria 8, şi iei un flacon cu preţioasa licoare. Garantez că ţine mai mult decât ţigările.

Ştiu că dau impresia că sunt fiţos, şi am pretenţii, dar n-am ce face, e instinctul.

trist cu criza asta

Sunt două feluri de criză la noi. Poate şi prin alte ţări, nu ştiu.

Primul fel este criza reală. Acolo unde vânzările s-au redus drastic, nu se mai caută produsul respectiv, nu mai sunt comenzi, aşa că oamenii stau degeaba. Şomaj, restructurări, disperare.

Al doilea fel este criza fantomă. Vânzările nu s-au redus, ci dimpotrivă, au crescut, prin urmare oamenii muncesc mai mult. În loc să stimuleze lucrătorii cu ceva în plus la salariu pentru efortul în plus, ei o dau cu criza, şi mai trag la ei 15-20%. Explicaţia e simplă, şi vine de la conducere. "Este criză, vedeţi şi voi că nu sunt lichidităţi". De unde atâta abureală? Adică, eu lucrez mai mult dar sunt plătit mai puţin, şi cu toate astea ar trebui să fiu mulţumit?
Ar putea spune pur şi simplu "Îţi dau salariul minim pe economie dacă vreau, şi te pun să munceşti mai mult, pentru că mă pot lipsi de tine; uite câţi caută de lucru"... dar nu să învoce criza, când de fapt banii vin.
Am văzut mai multe companii cum în afara salariului de bază (pe care se străduiesc să-l ducă la minim), bonusurile şi ce era în plus nu se mai dau oficial, ci în mână pur şi simplu. Şi de aici până la "îţi dau cât vreau", nu este mult.

E trist cum omul lucrător este luat de prost.

cât încă..

... vine dimineaţa, cred că ziua de azi poate fi mai bună decât cea de ieri

... ne mai ajutăm unul pe altul, nu voi înceta să cred că suntem făcuţi dintr-un aluat bun

... inima se vindecă, un nou început este de aşteptat

... mai visez cu ochii deschişi, am speranţa care-mi dă putere

... mai trăiesc, nu-i voi uita pe cei care nu mai sunt

... mai zâmbesc, am o inimă optimistă

... mai iubesc, nu trăiesc degeaba

dar eu vreau aşa

După o zi cel puţin călduroasă, aveam o stare în care trupul cerea cola. Prin urmare, ascultându-mi instinctele, opresc la un mic magazin să mă aprovizionez. Nu avea cola, dar avea pepsi. Bine, merge şi ăla.
- La cât să vă dau, la doi jumate, sau la doi?
- La doi.
- Dar şi acela la doi jumate are acelaşi preţ, sigur vreţi la doi?
Făcând pe ofensatul, îi confirm.
După ce am plecat au început să-mi iasă iritaţii pe nervul simpatic.
Şi ce dacă e mai mult, dacă eu n-am nevoie de mai mult?
'Da-i la acelaşi preţ' ... pâff.

dezgustător

Am văzut mai devreme într-un video micuţ cum două fete/femei s-au luat la bătaie. Motivul a fost de-a dreptul jalnic, nici nu are rost să-l menţionez. Cert e că şi-au dat jos toată graţia, tot respectul de sine, au ignorat tot ce-i în jur, şi s-au pus pe caftit. Cu ţipete isterice, spasme de parcă le tăia cineva, fără nici un pic de autocontrol, de ruşine ce să mai zic, lipsea cu desăvârşire. Ca şi mintea, care o luase la fugă, plictisindu-se în preagraţiosul cerebel.

Mie nu mi se pare deloc amuzant, dezgustător de-a dreptul. Dar iată că pentru cei de faţă a fost un prilej bun de glume, râsete. Fiecare şi-a scos telefonul să le filmeze, o poză de amintire. Peste tot văd la bărbaţi ataşamentul ăsta pentru "chick fights". Oi fi eu cu sorcova, că nu îmi place deloc.

întrebare esenţială

Ce am de pierdut de aici?

Trăiesc într-o lume a vânzărilor, fiecare vinde orice, oricând, oricum. E uşor. Tot ce trebuie să faci este să te joci cu mintea omului, să îl convingi că are neapărată nevoie să-ţi cumpere produsul. Şi îţi prezintă beneficiile, multe şi măreţe; nu ai motive ca să nu cumperi.
Din nefericire, mulţi nu ştiu răspunde dacă îi întrebi "şi de pierdut ce am?". Răspunsul va fi "nimic". Asta pentru că au fost educaţi ca nici un cuvânt negativ să nu fie adus la adresa produsului, pentru ca acel cumpărător să nu-şi piardă încrederea.
Răspunsul lui este ireal şi se vede de la o poştă că pe el nu-l interesează ce ai de pierdut, ci doar ce ai "de câştigat". Am pus ghilimelele pentru că de fapt el câştigă de pe urma ta.

Sunt oameni care sunt profesionişti în arta vânzărilor; se joacă foarte drăguţ cu mintea celorlalţi, şi le pot vinde orice, chiar dacă produsul are cotaţii negative.

Dur domeniu, şi până la urmă este greu să fii şi cumpărător.

tonomatul de ştiri

Încep şi eu cu "nu ştiu la alţii cum e, dar la noi" mass-media este destul de legată de politică. Televiziune, radio, ziar, au la cârmă oameni care, săracii de ei, probabil se plictisesc, şi fac din uneltele de informare de care dispun, locul lor de joacă. Cu ce se joacă? Cu minţile oamenilor care vor să fie informaţi.
Începând de la nenea care s-a împiedicat şi şi-a rupt piciorul, dar ştirea sună cum că a vrut să se sinucidă, până la erori de genul articolului cu planetele telurice, presa este brăzdată în lung și în lat de săpători după senzațional.
Nu mai contează adevărul, ci senzaționalul. Din păcate s-a cam pierdut esența știrilor.
Nu mă mai uit la televizor, ziare şi altele de genul. Politica? o scârbă. Sportul? telenovelă. Cultură? mă abţin, ca să nu fiu tentat să vorbesc urât.

Au mai rămas satele împrăștiate unde nu există alte ştiri decât cele date de omul care are casa pe deal şi ţipă uneori Băăăăăă, vine ploaie mare.