într-o zi, din nou împreună

Când am găsit melodia asta, mă gândeam că sunt 2 moduri prin care poţi trece de faza morţii cuiva drag. Dacă mă regăsesc în piesa asta atunci când se întâmplă, atunci sunt pe modul optimist, constructiv. Dacă nu, este simplul mod jalnic, descurajant.
Eu am fost în era negativistă, dar mă străduiesc să schimb lucrul ăsta. Nu doar după ce a murit, ci şi acum, când e încă în viaţă.

pot să greşesc şi eu?

Pot greşi şi eu din când în când? Aşa m-am întrebat azi. Un lucru pe care nu îl înţeleg prea bine este faptul că deşi cineva are ceva cu mine, nu-mi spune în faţă.
Cel mai tare simt când fac vreo greşeală. Nu cine ştie ce catastrofă sau din rea-voinţă. Pur şi simplu nu sunt perfect şi mai sunt momente în care o dau în bară.
Atunci simt 'fenomenul'; parcă îi şi aud pe ceilalţi vorbindu-mă pe la spate, simt răutăţile, ironiile, şi doare mai tare decât dacă mi le-ar fi spus în faţă.
Mă specializez eu, şi îmi pasă din ce în ce mai puţin de vorbirea pe la spate, îmi pasă din ce în ce mai puţin de persoanele care practică asta.
Sunt adeptul conversaţiei deschise, este mai sănătos şi dă mai puţine bătăi de cap.

Cum să înveţi rapid pentru examene

sărăcia românului

Am avut astăzi o discuţie interesantă cu un om ce vroia să facă ceva în viaţă. Având în vedere că avea ceva bani, i-am dat nişte idei.
I-am sugerat să-şi cumpere o autoutilitară de 3,5 tone, să meargă la magazinele ... şi ... din Bucureşti, îşi pune un semn în parbriz De Închiriat, şi o să aibă succes. Într-un an o să-şi poată cumpăra altă maşină de marfă, mai angajează un şofer, după altă jumătate de an tot aşa, şi în 5 ani poate să se apuce de hobby-uri. Nu a fost de acord, că o să stea toată ziua plecat de acasă în curse, are şi el familie.
Bine nene, cumpără-ţi atunci ustensile şi apucă-te să faci gazon, se vinde foarte bine, la preţ bun. Atunci şi-a aprins o ţigară şi mi-a aruncat o replică ce m-a lăsat prost: Dar e de muncă acolo, nu? Am zis atunci că nu-i normal, cred că visez, mi-a căzut o cărămidă în cap şi nu mă pot dezmetici. Păi dragă omule, cum vrei să faci bani dacă nu munceşti? Normal că nu faci nimic în viaţă dacă stai în casă la televizor cu berea în mână şi ţigara în cealaltă urmărindu-l pe becali şi repetând în neştire 'ăla da om deştept, deştept om bre'.
Omul cu care am discutat era agent de pază, stătea toată ziua, salariul 600 lei.

După ce că nu le place să lucreze, mai şi risipesc. Cum să-ţi cumperi N85 şi să nu-ţi ajungă apoi banii pentru rata pe care ai făcut-o ca să-ţi iei logan deşi n-ai permis?
Serios acum, parcă unii dintre noi au creierul doar de design. Sau n-au avansat încă de la stadiul de copil la 5 ani; ei vor jucăria şi gata, nu contează ce se întâmplă pe urmă.

De aceea suntem noi românii cei mai cu moţ, ce mai mândri de reuşitele strămoşilor noştri, că avem timp. Ce-ar fi dacă timpul acordat palavrelor fără rost l-am folosi pentru a învăţa ceva util? sau a (o, Doamne păzeşte) lucra pentru a ne creşte bugetul?

Eh, las' că munceşte Dorel,

mai ai mă mult?

Am dreptul la fericire

Am văzut mai demult filmul The Pursuit of Happyness şi am rămas destul de uimit. Cum un om atacat din toate părţile nu cedează, ba încă acceptă provocări peste măsură.
Şi mi-a venit în minte azi că fericirea mea nu depinde de o persoană anume, de familie, de prieteni. Depinde în totalitate de mine dacă o să fiu sau nu fericit, indiferent de circumstanţe.
Dumnezeu mi-a dat dreptul să fiu fericit, şi îmi voi construi întotdeauna o barcă de salvare, tot timpul voi găsi o soluţie de rezervă.
Îmi doresc să fiu fericit, şi nimeni nu-mi poate lua visul în care deja trăiesc. Un vis real, autentic.

The Alpha Man

Bărbatul deştept, bărbatul gospodar, bărbatul fermecător, bărbatul fidel .. ah, ultima nu mai e la modă, mai nou îi zice bărbatul orientat.

Se pare că deşi femeia e evoluat, mulţi bărbaţi au decis că e mai bine să rămână la stadiul de trântori. Ei sunt bărbaţii în casă, lideri de familie.
Ce fac de fapt ei? Dimineaţa se trezesc, îşi trezesc soţia să le prepare cafeluţa, merg la lucru, vin de la lucru şi gata ziua, mănâncă şi apoi au timp liber. Ieşiri cu prieteni, meciuri etc. Ei sunt cei obosiţi, cei care au nevoie să fie serviţi.
Cum e bărbatul deştept azi? Este acel specimen care gândeşte; îşi prosteşte soţia cum vrea. Poate să aibă aventuri câte vrea şi să se scoată de fiecare dată. Aici intră şi bărbatul orientat şi cel fermecător.

Bărbatul gospodar e cel mai amuzant, ironic vorbind. Se sparge o ţeavă. Soţia sugerează să cheme un instalator. El, nu chemăm nimic, eu ce sunt aici? lasă că repar eu. După ce se chinuie să închidă robinetul principal care de fapt se închidea în sensul invers faţă de cum învârtea el, sună un amic care îi spune că nu trebuie să închidă robinetul pentru a repara ţeava, că a văzut el că apa de la fântâna de la ţară nu are presiune aşa mare.
În sfârşit, după ce inundă toată casă, are o idee salvatoare. "hmm, eu zic să chemăm un instalator"

Stau şi mă întreb, oare câte grade îi cad de pe umăr unui bărbat care îi spune soţiei să se odihnească, iar el să spele vasele? Cât de idiot poate fi un bărbat care nu-şi lasă soţia să conducă pe motiv că e femeie?
Dacă vrei să fi bărbat cu adevărat în casă, asigură-te că nu lipseşte nimic, asigură-te de educaţia copiilor, dă-ţi timpul tău familiei.
Şi acum, asemenea năravuri se văd de la tinereţe, nu aşa de evidente, dar se disting. Fericite sunt fetele care-şi ştiu alege bărbaţii pentru caracterul lor şi nu pentru dedicaţiile amoroase.

Simt nevoia să adaug că nu toţi bărbaţii sunt aşa, m-am referit aici doar la unele aspecte negative ale unora dintre ei.

de ce, cum... se căsătoreau oamenii?

"Nu este bine ca omul să fie singur" Şi de acolo a început totul :)

Căsătoriile cu acceptul miresei s-au făcut gradual prin perioada secolului 19. Înainte de asta cele mai multe căsătorii se stabileau de dinainte. Ca şi cum ai merge acum la un târg să cumperi o maşină. Mirele ducea daruri părinţilor miresei, asta însemnând o compensare pentru faptul că renunţau la fată, deci era gaură în buget.

Ştiţi de unde vine 'luna de miere'?
În trecut se mai practica şi răpirea viitoarei mirese. Adică, mie îmi plăcea de fiica duşmanului meu, mergeam şi o răpeam [dacă puteam]. Evident că veneau rudele să-şi caute fata. De aceea mirele îşi ducea soţia în altă parte pentru a nu fi găsiţi până se domoleau.

Ştiţi de unde vine obiceiul ca tatăl să-şi ducă fiica până la altar? Tot de la înţelegerile dintre familii. Practic, acolo se încheia pactul. Tatăl îşi dădea partea lui.

Obiceiul de a arunca cu petale de flori în calea mirilor tot din timpuri mai vechi vine. Atunci era cu orez; se considera că spiritele rele erau geloase pe cei doi, iar dacă aruncau orez în apropierea lor, spiritele rele erau distrase de la cei doi. La fel şi cu obiceiul ca mireasa să aibă faţa acoperită cu un văl. Să nu i se vadă faţa până când este declarată căsătorită pentru a nu atrage priviri 'îndrăzneţe'
Rămânem la spiritele rele [geloase mai erau].
De acolo vine şi obiceiul domnişorilor de onoare. Dacă erau îmbrăcaţi la fel / asemănător, spiritele geloase erau confuze şi nu ştiau cine sunt mirii.

Credeaţi cumva că 'petrecerea burlacilor' e ceva modern? Nu e chiar aşa. Se presupune că demult de tot, în Sparta, în ajunul nunţii era o petrecere între bărbaţi, i se zicea 'mizeria bărbaţilor'.

Mireasa era trecută pragul noii case în braţe pentru că acolo e punctul unde ea ar fi ezitat, ah, şi popa binecuvânta patul nupţial.

Ar fi mult mai multe de zis, dar fiind oră târzie nu prea mai văd bine. Oricum, tot demult cel care oficia căsătoria avea dreptul să sărute mireasa. Drăguţ din partea lui, nu?

şi totuşi, cine eşti?

Mi se întâmplă cam de multe ori în ultima vreme. Mă sună cineva, nu cunosc numărul, nu cunosc vocea, nu se prezintă; de obicei sună cu un scop, dacă pot să-l/să o ajut cu ceva sau ma invită la o petrecere, o întâlnire şi aşa mai departe.
După ce termin de discutat, la 10% din ei întreb "dar ... cine eşti?"; după ce rămân uimiţi majoritatea îmi spun cine sunt deranjaţi că nu i-am recunoscut.
La ceilalti 90% nu întreb. Şi asta mă face să mă simt destul de comod, s-ar zice că îmi place puţin mister, dar pur şi simplu nu sunt curios. Am vorbit cu oameni la telefon, ei mă cunoşteau foarte bine, probabil că şi eu îi ştiam, dar nici acum nu ştiu cine au fost, şi pot dormi noaptea.
Aşa mă mai amuz şi eu uneori.

Ziua cu susu'n jos

Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar pe mine mă ajunge o zi cam o dată la 6 luni, o zi neobişnuită, ciudat de obositoare, extrem de confuză.
Astăzi a fost una dintre acele zile. Nu m-am putut trezi de dimineaţă, aşa că am întârziat la lucru; tot timpul mi-a fost somn. Dacă aseară la 12 noaptea nu aveam somn, în seara asta la 22:00 îmi picau ochii pe tastatură.

N-am fost atent ca de obicei, nu-mi amintesc mare lucru, am uitat ce aveam de făcut, am fost un zăpăcit. Bine că o să dorm mult, şi mâine o să fiu nou, proaspăt, ca de obicei.

melodii albe pentru zile negre

Piesa asta mă ajută întotdeauna, când sunt în maşină, dau volumul tare şi mă simt ciudat de binedispus. it's a beautiful life


următoarea, deşi nu e prea încurajantă, pe mine mă linişteşte, îmi plac senzaţiile ce le pune în mine. roxette - anyone


şi încă una, you raise me up de la secret garden

contact cu lumea aiurită

Conduceam liniştit pe o stradă liniştită până la un moment dat când l-am văzut pe un bărbat aruncând o sârmă destul de mare de pe trotuar chiar în mijlocul străzii. Ironia sorţii a fost că fix în dreptul lui se afla poziţionată o baltă cât toate zilele. Prin baltă am mers şi eu, şi el a mers să-şi schimbe hainele. De ce să fac eu pană, să pierd 30 de minute schimbând roata şi alte 30 la vulcanizare?
Fără îndoială, intenţia lui a fost bună, să ia ceva din drumul pietonilor, problema este că a aruncat în calea maşinilor. Putea să ducă frumos sârma la gunoi, şi fapta bună era întreagă; dar nu, pentru că unii fac bine doar în felul lor. Să le fie de bine.

Tot din categoria asta mai fac parte şi cei care toată zăpada / gheaţa de pe trotuar o aruncă în mijlocul străzii. De fapt zăpada este la marginea trotuarului, dar nici acolo nu e bună, trebuie anihilată de tot, ca să fie curat. Şi unde să o pună? pe mijlocul străzii, că trec maşinile şi se topeşte mai repede. Pot spune că e un posibil ucigaş? cred că da. Vai Doamne, ce dur sunt.

Dar îmi imaginez un scenariu: o zi frumoasă, iese omul în faţa casei şi toată zăpada de la marginea trotuarului o aruncă pe stradă; fericit că a făcut 'lumină' intră în casă. Vine o maşină cu 50 la oră, după porţiunea unde e zăpada aruncată tocmai trece un copil care nu se uită cine vine, din ce parte. Instinctiv, şoferul pune frână, dar de unde atâta aderenţă. Inevitabilul se produce. Cine-i vinovat? şoferul. Cine a cauzat totul? omul 'gospodar'. Pentru că atunci când este zăpada pe jos peste tot, se circulă mai încet, dar când este uscat iar dintr-o dată intri pe gheaţă, nu mai e mare lucru de făcut.

Dragilor, cu ce vă încurcă zăpada aia? ştiu că românii au talentul de a face lucruri inutile doar să spună că au făcut ceva, dar hai să mai şi gândim.

melodia de suflet pe azi

Cenuşăreasa sclifosită

Acum mi-am amintit de categoria asta de fete; am văzut azi un exemplar pe stradă. Vorbea cu un băiat. Zâmbetul ei a dat-o de gol, gesturile, ochii, tot la ea mi-a amintit de alte fete pe care le cunosc şi care au o lume a lor. Sunt foarte frumoase. Cu nici un chip nu poti să le scoţi ce şi-au pus în minte, te ignoră, de fapt ignoră pe toată lumea. Nu ştiu ce e dragostea deşi o mimează destul de bine. Fac orice ca să-şi atingă scopurile.
Ochii le sunt reci, se vede lipsă de interes, egoism. Dacă nu mai are nevoie de cineva se debarasează foarte uşor, fără mustrări de conştiinţă.

Feriţi-vă de sclifosiţi.

Abatere de la regulă

În ultima vreme simt că aproape tot ce alţii n-au voie să facă, eu am. Alţii n-au curaj, eu am.
Nu îmi e ruşine să vorbesc singur pe stradă, nu îmi e ruşine să fac pe prostul; şi nu, nu mi-e teamă că o să rămân aşa, pentru că loja proştilor este ocupată deja.
Dacă îmi spui să nu ţip în biserică pentru că aşa zice popa, puţin îmi pasă. Îndrăzneşte numai să-mi ceri să fiu civilizat când merg pe stradă cu tine, şi o să vezi rezultatele.
Sper că ai prins esenţa.
Îmi place de mine că sunt nonconformist; nu-mi place de mine pentru că uneori e riscant să fiu aşa; dacă uit de limite?

Oameni enervanţi

Se întâmplă când vrem să facem ceva împreună şi facem 'adunarea'. Sunăm pe unul, pe altul. Ei bine, este o categorie de oameni mai aparte. Acei care atunci când vorbeşti cu ei să vină şi ei să participe, se rezumă să zică "Păi să văd, mă mai gândesc dacă să vin sau nu să vă ajut". Asta deşi e o întâlnire între prieteni, el e posibil să se dea jos din tronul purităţii, să consume din timpul lui ca noi să stăm liniştiţi, că fără el nu puteam.
Oameni indecişi. "Nu ştiu încă dacă vreau să vin". Extraordinar, mă întreb uneori, ăştia sunt orgolioşi până la stele sau aşa sunt ei? ori sunt eu dus.

freedom

Am atâtea lucruri să-ţi arăt [2]

...

A doua zi, la şcoală. Ţi-l prezint pe Alex, prietenul meu bun; cu el fac toate prostiile. Eu sunt cel mai cuminte din clasă, el e cel mai zăpăcit deci ne-am nimerit numai bine, asta spre disperarea profesorilor.
Plecăm de la ultimele două ore. Ştie Alex o casă cu o gradină care are un nuc în curte; acolo locuieşte şi o bătrână dar nu contează asta, nici nu aude săraca. Sărim gardul şi începem la dat cu beţe prin pom, apoi culegem cât să ne umplem buzunarele fericiţi şi verzi pe mâini. Deodată auzim o sirenă asurzitoare. Aoleu!!! a luat foc şcoala? ce bine că nu suntem acolo ca să dea vina pe noi. Nu, şcoala este liniştită, sirena este vocea bătrânei ce ne înjură. Ne calmăm şi ne vedem de treabă, asta în timp ce ea vine spre noi; dar cum nu prea avea viteză ne grăbim şi noi mai încet astfel că în cele 2 minute cât face din casă până la nuc noi eram deja pe stradă râzând de ea. Ce copii.

Înaintăm în timp, trecem de copilărie, ne apropiem de prezent; de ziua când ne-am întâlnit. Nu a fost dragoste la prima vedere, nici vorbă.

Acum deschide ochii, revino în prezent; ai văzut o foarte mică parte din mine. Restul ţi-l voi arăta în alte seri senine. Acum vreau să te iau în braţe şi să te învârt; întotdeauna am vrut să fac asta. Te învârt până obosesc, până îmi tremură picioarele, şi apoi îţi promit că îţi voi arăta şi alte lucruri mai extraordinare.
Îţi voi arăta cum se prinde o lacustă, cum ies scântei dintr-o sârmă lovită de beton. Te voi duce pe vârful unui munte şi vom sta tăcuţi, nici nu prea am avea cuvinte potrivite care să eclipseze priveliştea. Dimineaţa te voi trezi şoptindu-ţi la ureche cuvinte secrete, ascunse în mine până atunci.
Într-o zi voi face plinul, şi vom porni la drum; nu ştiu unde. Soluţia e ca la fiecare intersecţie mare de la ieşirea dintr-un oraş vom învârti sticla, şi în ce parte se opreşte, acolo vom merge.
Minuni nebănuite de noi aşteaptă să fie descoperite.

Am atâtea lucruri să-ţi arăt

Am atâtea lucruri să-ţi arăt [1]

Prima oară o să stăm întinşi pe o bancă într-o noapte călduroasă de vară, ochii or să-ţi fie închişi, şi o să ne plimbăm împreună. Te duc în copilăria mea, ţi-i prezint pe verişorii mei; suntem la ţară, vara, în picioarele goale prin mirişte. Mergem la iaz să ne scăldăm. Apa e rece, nu ştii să înoţi, nici eu, hai înapoi; de fapt hai pe deal unde sunt duzii, ne suim în ei şi ne mânjim peste tot. Nu-mi plac cele albe.
Hai acum în oraşul unde am crescut, uite în faţa blocului iarba unde prindeam lăcustele de care îmi era aşa de teamă, uite şi locul de lângă gard unde m-a înţepat o albină pentru prima şi ultima oară în viaţa ei şi a mea. Uite cum îi sparg capul fratelui meu cu o piatră cât o ridiche, ţine-mă de mână în timp ce fugim de mama, e grav dacă mă prinde. Am scăpat, uite un chiştoc, ah, e Carpaţi, mie-mi plăcea Snagov, erau mai elegante, şi în plus aveau filtru. Acum dăm iama în gradina blocului să luăm ceapă să nu miroasă părinţii că iar am fumat.

Avansăm câtiva ani, sunt la şcoală acum. Este iarnă, ninge abundent iar noi stăm întinşi pe strada pe care nu prea trec maşini. Am jucat fotbal mai devreme cu băieţii şi acum ne odihnim cu faţa udă de fulgii care tot coboară şi tot nu ne săturăm. Este ora zece seara, la nouă trebuia să fiu în casă dar de data asta chiar nu-mi pasă; aş sta o veşnicie aşa, nu simt ca picioarele mi-s ude şi îngheţate.
Vino cu mine la şcoală a doua zi, pe jos e fleşcăială aşa că până la şcoală îmi intră apă până la glezne. Acolo, în semn de recunoştinţă că nu mi-am făcut temele (de ce oare?) învăţătoarea mă trimite în faţă. Aştept cuminte să vină lângă mine să mă recompenseze cu 10 linii peste palmă. Ţine-mă de mână ca să nu-mi iasă lacrimi, vezi ce urme a lăsat? Îţi şoptesc 'o urăsc', tu-mi spui 'nu-i nevoie, o să vezi mai încolo de ce'. Am ieşit de la şcoală, sunt fericit şi mergem pe deal să-ţi arăt grota unde ne jucăm cu cornetele.
Avansăm în timp cu un an; sunt acasă cu fraţii şi părinţii mei. Noi învăţăm, din punctul de vedere al părinţilor, pentru că peste cartea de geografie la care am teză mâine este o carte de poveşti de la bibliotecă. N-am învăţat nimic tot anul aşa că mama mi-a spus că o să învăţ până târziu în noapte pentru a recupera. După ce am terminat cartea pe care bibliotecara drăguţă mi-a recomandat-o am trecut la cea de geografie, dar fiind aşa de plictisitoare simt cum alunec uşor spre altă lume. Toti ceilalţi dorm, eu sunt azi oaia neagră. Deja alunecatul devine coborâre periculoasă până când mă trezeşte mama. "Ce faci, nu înveţi?" eu, trezindu-mă brusc, uit pe ce lume trăiesc "la ce să învăţ?". Probabil că asta a cam înfuriat-o pentru că după ce mi-a administrat o palmă mă dumireşte "la geografie, la geografie". Mă fac că plâng, aşa că mă lasă în pace; tu râzi pe înfundate, eu mă cuibăresc sub plapumă fericit cu lacrimile false încă şiroind.
Aţipim în următoarele 30 de secunde.

...

tough day

Totul a început nu de dimineaţă cum ar fi normal, ci de cu noapte. De obicei somnul alină durerea, de data asta nu a funcţionat şi la mine. M-am trezit cu durere de burtă pe la 2 noaptea, şi asta m-a făcut să mă întreb cine mă mai pomeneşte. Până la urmă a trecut şi am dormit câteva ore.
Ziua a început cu degete îngheţate, planurile date peste cap, să zic că până pe la 12 a fost ce a fost, dar de atunci a trebuit să mă confrunt cu nepăsarea unor indivizi de care depindea timpul meu, asta aşa până pe la 19, în timpul asta mi-am mai amintit că am uitat să-i dau nişte bani cuiva de dinainte de sărbători. Ruşine mie, o să-l sun mâine.
Au mai fost de atunci şi altele până am ajuns acasă. Aici, când credeam că e gata ziua, mă pun să mă odihnesc .. ţrrrr, sună telefonul, vine cineva la mine să probeze ceva la maşină. Vine, probează, nu se poate, pune totul la loc, când să o pornesc să fac probă, porneşte mai greu decat de obicei; ies cu ea la plimbare puţin, o fi intrat aer pe instalaţia de motorină, până la urmă cred ca am şi fost puţin paranoic; văd eu mâine dimineaţă cum porneşte.

Toată faza e că acum sunt încărcat cu toate ăstea, îmi vine în minte când una, când alta, ba mi-aş da palme, ba m-aş încuraja, ba nu mi-ar păsa.
Eh, cum zicea o tanti cu lacrimi în ochişori "and tomorrow is a day"; o fi, că prea a zis.

M-ai lăsat mască

Azi am avut o zi din aia în care rămâi puţin zăpăcit, parcă un copac ţi-a căzut pe picior şi nu mai ai nici o reacţie pe moment.
Nu a fost chiar aşa, dar pe aproape.
Faptul care m-a adus în starea asta este un om; oh, nu un om oarecare. Cu el am contact o dată pe săptămână, şi de obicei, de fiecare dată nu ne înghiţim, prima oară eu i-am stat în gât, şi apoi ca să nu fiu mai prejos am făcut toată povestea o interesantă aventură reciprocă.

Asta durează cam de un an.
Astăzi însă, el chiar mi-a vorbit amabil şi aproape că a zâmbit; iar când am plecat ne-am văzut într-o sală pe unde ieşeam și mi s-a adresat:
- Gata? ai terminat?
- Da
- Bine

Pare banal dar cu siguranţă este un eveniment deosebit; nu ştiu ce l-a făcut aşa fericit, probabil pentru că nu m-a mai văzut de dinainte de sărbători. Oricum azi parcă am înghiţit ceva din el.

Unde îmi este locul?

Nu ştiu câţi îşi pun întrebarea asta, eu m-am întrebat de multe ori unde mă potrivesc în lumea asta. Nu aş vrea să trăiesc toată viaţa în birou, în fabrică sau în alt loc unde trebuie să stau. Vreau un servici unde să fiu liber, programul foarte flexibil, şi cred că dacă mă străduiesc îndeajuns, voi reuşi. Pentru că simt că acolo îmi e locul, acolo mă simt natural, împăcat cu mine, acolo sunt fericit.
Sau poate că totuşi locul mi-ar fi şi într-un mediu mai închis, cu şefii pe aproape, pentru că aşa prin comportamentul pe care îl am i-aş face să se simtă bine, să uite de frustrări, dead-line'uri şi aşa mai departe. În felul ăsta cred că aş fi şi eu fericit, aşa că nu mai îmi fac nici un fel de griji pentru că eu sunt eu însumi, nu-mi voi schimba atitudinea dacă voi fi în altă parte, nu voi încerca să-i imit pe alţii.

Eu sunt eu, şi noapte bună.

Ţi-a fost vreodată teamă să ...

... respiri deoarece când o făceai simţeai înţepături în piept?

... închizi ochii, ca nu cumva lacrimile adunate să se prelingă pe obraji?

... spui "te iubesc" din cauza viitorului incert?

... adormi, pentru că îţi era teamă de ce o să visezi?

... vorbeşti singur pe stradă?

... calci un gândac, că poate acolo este un om reîncarnat?

... te gândeşti la ce ai de făcut?

... arunci la gunoi un lucru care posibil să-ţi fi trebuit în viitor?

Te joci cu focul?

Deşi am încălzire pe gaz, astăzi am pus lemne în vechea sobă de teracotă şi am făcut căldură în felul ăsta. Mi-a fost dor să fac asta, pentru că îmi place căldura pe care o degajă lemnul, îmi place să-l aud trosnind, îmi place să privesc cu fața aproape de foc, să simt cum căldura mă cuprinde. Închid ochii şi parcă sunt într-o altă lume, o lume a confortului; adieri calde-fierbinţi îmi străbat obrajii, urcă spre ochi apoi coborând iarăşi, parcă dispreţuind gravitaţia.

La un moment dat căldura devine din ce în ce mai palidă, aşa că mai aşez în burta sobei încă 3 lemne şi după câteva minute spectacolul continuă.

Este plăcut să privesc focul în felul ăsta, şi totuşi dacă mi-ar lua casa foc nu aş mai fi chiar atât de încântat, mai ales că nu e asigurată. Dacă focul nu are nişte graniţe, nişte limite, atunci devine distrugător, ucide, arde, lasă doar cenuşă în urma lui.

La fel ca şi focul sunt toate lucrurile pe care le facem. Dacă statul pe net nu are nişte limite, lasă răni pentru viitor; dacă sexul nu are graniţe, devine obsesie.

Totul trebuie pus în ordine, altfel viaţa devine neglijentă, suferim aiurea şi ne întrebăm ca proştii "de ce, Doamne?"

seriozitatea

O vezi de departe, o distingi foarte uşor de celelalte trăsături, nu stă la poveşti inutile, nu o vezi la colţ de stradă bârfind, niciodată nu o să o vezi tratând lucrurile uşuratic. Ştie să scoată mireasma din suferinţă, ştie că ziua de mâine nu este neapărat mai bună decât cea de azi, ştie când să râdă, când să tacă, ştie care sunt oportunităţile de care trebuie să profite.

Şi mai ştie un lucru; nu oricine o poate suporta. De aceea cu greu îşi găseşte loc la cineva care e dispus să o accepte ca prietenă pe viaţă. Acel om alege bine, restul ... "trăieşte clipa" ... "ascultă-ţi inima" ... "ce-o fi mâine, aşa oi trăi"

Te las să-ţi dai seama care din aceste două categorii de oameni este mai fericită.

I'm not so cool, but .. well ...

Am văzut azi undeva videoclipul ăsta şi pot afirma că m-a binedispus. Asta pentru că văd în fiecare zi oameni complexaţi de cum arată, iar când întâlnesc câte o excepţie care spune că n-are nici o problemă în privinţa asta parcă trăiesc într-o lume mai bună.

M-am gândit acum că dacă ar dispărea fenomenul ar pieri fiţele, şi doar pentru asta se merită.