mulţumiri

Am fost ca şi animăluţul din poză. Mă uitam pesimist ce se petrece în lume, urându-mă pentru că îmi pasă, urând tot ce a fost. Apoi mi-am dat seama că trebuie să mă uit în altă parte pentru a fi iarăşi un elefănţel cu poftă de viaţă, de jungla numită civilizaţie. M-am uitat şi te-am găsit, pot să zic că ai apărit din nimic. Nu am dat înapoi de la a te cunoaşte mai bine, în felul ăsta sperând să-mi mut gândurile în locuinţă nouă. Nu de dragul de a fi în altă parte, ci doar pentru a nu sta în acea casă veche, goală.

Speranţa s-a transformat în fapt, aşa că, încetul cu încetul, m-am detaşat de putreziciunea gândurilor vechi şi nesănătoase. Am revenit iarăşi cu picioarele pe pământ, lucid, hotărât să nu mai alunec, oricât de mare ar fi tentaţia.

O viaţă am, şi pe aia să o arunc la gunoi? E îngrămădeală acolo, nu-mi place îmbulzeala.

Mulţumesc pentru ajutorul dat, chiar dacă nu şti şi poate nu vei şti niciodată ce influenţă ai avut asupra mea.

leapşă despre branduri

Am căpătat-o de la Kali, şi cum prin căpăţâna mea bate vântul, aici este.



Dacă vor să o facă Amazing Style, Andrea, şi cine-o mai vrea.

oamenii din plastic

Sunt perfecţi, dar fără viaţă.

bicicleta pentru fetiţe

Abia azi am găsit explicaţia la diferenţa dintre bicicleta de bărbaţi, şi cea de femei.
Şi o scriu aici ca să nu o uit, deşi a rămas înţepenită în aiurelile din mintea mea.
Aşadar bicicletele pentru femei sunt construite fără cadru ridicat pentru că înainte femeile mergeau în fustă pe bicicletă. Ce geniu sunt, sunt cu un pas mai aproape de desăvârşire. Şi un pic distrus, dar e altă poveste.

nu şti că ştiu ce ştii că nu ştiu

Ştiu că mă placi, ştiu că eşti prea timidă să-mi spui. Sunt relaxat; nu-mi pasă.
Ştiu ce poze urâte ai. Nu şti că le am. De asemenea, nu-mi pasă.
Ştiu că mi-ai distrus o anumită relaţie. Nu şti că ştiu lucrul ăsta. Iar nu-mi pasă.

Fiecare paragraf de mai sus este pentru o altă persoană. Ştiu, deci te cunosc mai bine.

haz de necazul ... meu

Sună una dintre şefe:
- Ai terminat?
- Cum să termin? Doar au trecut numai 12 ore de când lucrez, mai am, mai am.
Prefer bărbaţii să-mi fie superiori decât majoritatea femeilor. Mai ales cele cu "Nu mă interesează! Asta trebuie făcută!" Dar tu eşti proastă? Nu se vede că e imposibil? Şi când spun imposibil, păi chiar e imposibil. Şi să mă scutească cei cu "nimic nu e imposibil"

Ah, şi că tot sunt la haz. Mai nou, multe străduţe dintre blocuri s-au făcut sensuri unice. Pe jumătate de stradă îşi parchează omul colivia, şi se circulă pe jumătatea cealaltă. Ei bine, ies de pe o străduţă din aceasta, dar în acelaşi timp vroia să intre o doamnă foarte hotărâtă. Eu, destul de încăpăţânat la d-astea de obicei, nu o las. Eu vreau să ies primul, mai ales că în faţa ei este un semn cât casa, care se traduce, pentru cei care au primit înţelepciunea să-l descifreze, "Accesul interzis".
Din semne o întreb ce vrea să facă, răspunsul vine repede prin geamul deschis... "Hai dom'le, eu sunt riveran". Nu prea îmi piere mie glasul la surprize, dar aici mi s-a pierdut piuitul, găsindu-l câteva secunde mai târziu printre hohote de râs. Ca şi adăugare, pe semn nu scria adiţional "Cu excepţia...".

Mi-am amintit zilele trecute de bancul cu acel câine ardelenesc, care latră în stilul "no dacă-i musai, ham". Nu întâmplător mi-a venit în memorie, ci văzând un câine culcat în mijlocul drumului naţional. M-am gândit că o fi mort, dar de unde. Se ridică uşor, uşor (probabil tocmai mâncase), eu mă apropiam tot mai tare cu maşina, şi a trebuit să pun frână, pentru că a fost puţin imprevizibil. În loc să se dea din drum, el a început să-şi facă siesta acolo. S-a întins de vreo 3 ori, aşa, ca să nu facă ceva întindere când se dă la o parte. Când deja a început să se şi lingă, m-am gândit că deja e nesimţire, şi m-am dat înspre el claxonându-l. Din mers l-am dojenit părinteşte; "bă, dar tu eşti semafor?"

pielea găinii

Am remarcat că pot face pielea găinii mai des de la o melodie, dacă "intru" în ea. Mai ales dacă închid ochii, şi dau muzica tare, îmi simt pielea că o ia razna. Pe picioare, mâini, spate, aproape pe tot corpul.

Şi m-am gândit că-i tare interesant, asta având în vedere că sistemul nervos simpatic - din care se trag şi nervii conectaţi la procesul pielea găinii - nu îl pot controla. Dar se pare că îl pot porni oricând. Şi adrenalina tot de pe aici îşi are rădăcinile.
Dar acum eram la pielea găinii. O fac în cazul emoţiilor puternice, când mi-e frig, şi cam atât. Am auzit că şi atunci când mă sperii tare se face, dar eu n-am remarcat.

Şi ce e cu pielea asta? Se pare că acolo jos prin apropierea rădăcinii firului de păr, se află nişte mini-muşchi care se contractă. Tot muşchii ăştia sunt responsabili de fenomenul "părul măciucă". Am văzut şi la pisici când se enervează, cum li se ridică părul. Tot de aici vine.

Cică ştiinţiologii (ăştia care ştudiază ştiinţific) spun că pielea găinii mai are un avantaj. Avantaj pentru animale se pare, pentru că omul nu mai are păr, e ... evoluat. Când animalele fac pielea găinii de la frig, între firele de păr intră mai mult aer, şi astfel izolează mai bine contra frigului. Uff, şi câte mii de ani ne-au trebuit până să descoperim termopanul. Aşa, şi omul cum nu are păr(de la caz la caz), cică e inutil.
O explicaţie destul de copilăroasă mi se pare pielea găinii la animale atunci când sunt nervoase. Zic ei că în felul ăsta apar mai mari, să înfricoşeze adversarul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare cam trasă de păr. Da, părul de la pielea găinii, ăla ridicat.

n-am crezut vreodată că ...

- o să-mi placă ploaia
- o să-mi impun să fiu mai serios
- o să cred tot mai puţin în minuni
- o să mă plictisesc
- o să filozofez
- o să lăcrimez de la o melodie
- o să ajung să nu-mi mai pese de anumite aspecte ale vieţii
- o sa-mi placă să stau singur
- o să-mi pară rău după ceva ce am făcut
- o să văd lumea şi în alb şi negru

Constat că am o viaţă surprinzătoare, ce mă ia uneori prin surprindere, şi deseori atât de brutal, că mă dezmeticesc puţin mai târziu. Îmi place.