ce criză bre?

Gata fraţilor, putem răsufla uşuraţi că nu mai e criză, da? Să fie clar! Am muncit ppe brînci toată populaţia şi ne-a crescut economia pînă la cer, cam tot aşa cum creşte şi reputaţia noastră ca naţie.
Acum nu mai muncim atît, gata băi, ia mîna de pe lopată, tu n-ai auzit că am scos ţara din mocirlă? Ia de aici o berică şi pune-te la umbră. De acum putem sta mai liniştiţi, putem reveni la vechiul stil de lucru "cît mai puţin lucru, cîţi mai mulţi bani, chiar dacă mai şterpelim ceva, da-o-ncolo de treabă, să mănînce şi copiii o ciocolată".


S-a cam tras de muncitorii de rînd de cînd a început criza. S-au făcut restructurări, iar cei rămaşi au trebuit să facă şi treaba celor puşi pe liber iar, colac peste pupăză, li s-au scăzut şi salariile. Am învăţat în sfîrşit şi noi, romînii, cum se lucrează pe 'afară'. N-am învăţat însă cum să fim şi plătiţi ca dincolo; oricum, doar prostii ne-am cumpăra. Nouă nu ne este bine să avem bani mai mulţi decît pentru a supravieţui, că suntem lacomi. Tot mai mult, mult mai mult la mine, tot la mine, fericire absolută. S-a văzut ce facem atunci cînd avem bani mai mulţi decît ne trebuie. Băgăm frate la fe.ne.i, să ne crească traiul. Ne cresc facturile mai degrabă, dar asta e altă povestire nemuritoare prin care statul ne spune că are cîte un cot de fiecare romîn în parte de care îl doare.

N-a fost nici o criză în adevăratul sens al cuvîntului; am avut ce mînca, ce bea şi şoselele sunt tot mai pline cu tot mai mulţi cilindri în V, W şi ce-or mai scoate.

Din oameni ajungem ... animale

Că tot a fost sărbătoarea Rusaliilor, sau a coborîrii Duhului Sfînt, am dat o căutare pe internet să mai văd cum percep unii faza asta din viața creștinului.
Cei care se laudă că ei Îl cunosc în întregime pe Duhul Sfînt, că ei îl experimentează cel mai autentic, sunt cultele din aria penticostală și carismatică. Ei spun că atunci cînd vine Duhul Sfînt peste ei, nu mai au nici un control asupra ființei. Sunt una cu Duhul, chiar dacă manifestările îi fac să pară în ridicol în fața întregii lumi.

Am pus titlul ăsta pentru că în timp ce vizionam înregistrarea de mai jos, mă gîndeam că oamenii aceia și-au pierdut orice urmă de decență, orice respect de a fi om. Ei spun că în felul acesta îi face Duhul Sfînt să se bucure.

Ce spun eu? Acelea sunt niște emoții induse. La fel ca în rock-ul supărat, unde muzica îți trezește anumite mișcări violente.

trece şi asta

Parcă întristările se şterg mai greu din memorie ca momente de bucurie. De ce oare durerea lasa urme mai adînci în fiinţa noastră decît veselia? Este evident că necazurile ne schimbă, iar noi ne dorim atît de puţin să ne schimbăm. Nu e bine să-ţi doreşti necazuri, dar nu-i sănătos nici să n-ai deloc.

Învăţ să profit de durere pentru a nu rămîne prins acolo.

ai grija ce-ti doresti

un simplu act de bunatate

dragă jurnal

Te-am cam neglijat în ultima perioadă. Îmi recunosc vinovăţia, dar vreau să ştii că pur şi simplu n-am mai avut chef de tine. Na, c'am zis-o. Uite aşa, nu am mai simţit imboldul acela să mă destăinui ţie.

Cam ironică postarea. Se va supăra puţin el, jurnalul, dar i'o trece.

E o perioadă frumoasă din viaţa mea, poate chiar cea mai frumoasă, şi sper să fie aşa şi pe mai departe. Totuşi, în tot frumosul ăsta, nu se poate să nu-şi bage puţin coada şi îndoiala, neliniştea şi teama. Cu asta ultima o rezolv mai usor, că am intrat într-o mentalitate în care învăţ tot mai mult că pot să nu mă tem de nimeni şi nimic.
Cu restul, eh, nu totul e perfect. E bine cât timp nu-mi alimentez îndoiala asta şi neliniştea. Asta pentru că, până la urmă, ele pot fi ca un scai care se ţine de pantaloni şi tare enervant e.

Vreau să fiu fericit, sunt, voi fi, pentru că asta mi-am propus indiferent de circumstanţe.

Am zis.

aşa-mi vine câteodată

... să-mi bag picioarele şi să plec undeva, altundeva, unde să scap de anumite comportamente ale unor persoane. Ştiu că nici alţii nu-s perfecţi, dar parcă ar fi altfel.

întrebare enervătoare

Ce să mă fac cu apropiaţii care mă enervează?
O variantă ar fi să-i suport. Dar mă enervează. Altă variantă ar fi să le dau vânt; asta îmi place mai mult.

Mă mai gândesc.

homemade leapşa

1. Eşti dispus/ă să emigrezi în altă ţară?

Da, cu siguranţă.


2. Eşti mulţumit/ă de viaţa pe care o duci?

Cât de cât, dar se poate să fiu şi mai mulţumit.


3. Ce nu-ţi place cel mai mult la România şi români?

Că suntem atât de mândri de noi când facem lucruri greşite şi că ticăloşia e pe faţă.


4. Ce te-ar putea face să zâmbeşti la ora asta?

Nişte cuvinte frumoase.


5. Ce cuvinte i-ai spune soţului/soţiei când ar fi dezamăgit de persoana lui/ei?

Probabil că aş lua-o în braţe şi i-aş zice că pentru mine înseamnă mult mai mult decât orice altă persoană şi nu aş schimba-o cu nimeni.


6. Cum ţi-ar plăcea să arate zona în care să locuieşti?

Să fie munţi prin apropiere şi marea nu foarte departe. Copaci, pomi, păsări, oameni veseli, copii gălăgioşi ... deja am trecut la diverse.


7. De ce greşim?

Pentru că e în natura noastră, pentru că nu suntem destul de pregătiţi pentru viaţă, pentru că aşa vrem uneori.



Merge la Otilia, ca să mai ia o pauză de la Sara :), la Deea, Alina şi zborplacut.

gândesc în imagini

În felul ăsta gândurile mele capătă o doză de realism, nu sunt doar adieri deşerte, plus că în modul ăsta ele rămân mai multă vreme întipărite.

plânsul îşi are vremea lui

Suntem cam parşivi noi, oamenii; aş adăuga şi cam proşti.

Una dintre întrebările aiurite pe care ni le punem, este "De ce nu putem fi veseli tot timpul?", sau "De ce tocmai acum?"
Ştim că viaţa-i plină cu de toate, dar noi aşteptăm doar să ne simţim bine, confortabil, fără grijuri, fără scutece de schimbat, fără dezamăgiri.
E adevărat că am vrea să fie aşa, dar vrem degeaba. Încă o dată mi se demonstrează că, până la urmă, nu suntem buricul universului.
Putem refuza suferinţa, sau o putem accepta. Dacă o refuz nu înseamnă că nu mai există, doar că sufăr de două ori. Prima oară din cauza necazului în sine, iar a doua oară din cauză că vrem să nu mai fie, şi tot e.

Cu acceptatul e problemă mare. Baiul e că nu considerăm suferinţa ca pe un lucru normal. E normal să plâng. E normal să mă doară. Gândurile fericite nu-şi au locul, nici bancurile, nici orice altă activitate care să caute să oprească prematur această stare. Este manifestarea durerii, nu e nici o ruşine în asta.

La fel cum vin norii, la fel vine şi soarele, pentru că într-adevăr, toate sunt trecătoare.
Din cauza asta să preţuim fiecare clipă.
Când vezi pe cineva plângând, du-te tăcut şi i-ai mâinile în mâinile tale. Gestul ăsta face mult mai mult decât cuvintele pot exprima.

La fel cum acceptăm soarele, e bine să acceptăm şi norii.

ceaţa mea

Sunt într-o ceaţă tare densă. Ceva în genul: ţi-e foame, vezi un măr, vezi că are o gaură mică, ştii că vrei să-l manânci, dar te temi de ce ai putea găsi înauntru.

Dacă aş şti că ziua de mâine se va termina aşa cum sper.
Dacă ar fi totul atât de simplu cum aş vrea.
Dacă aş şti cum voi fi anul viitor pe vremea asta, poate că mi-aş investi timpul mai cu folos. Tot la fel, dacă ştiam acum un an cum voi fi acum, sigur făceam anumite lucruri diferit.

Încerc totuşi să mă păstrez cu o atitudine sinceră pozitivă asupra vieţii, recunoscând în acelaşi timp cât de mult suntem noi oamenii, de varză.

Mă uit în jur şi îi văd şi pe alţii cu probleme, dar o simt doar pe a mea. Necazul meu este unic, pentru că îl îmbrăţişez în felul meu. Ştiu sigur că alţii ar fi procedat altfel, şi-ar fi văzut rănit orgoliul şi ar fi dat bir cu fugiţii. Eu însă, am preferat să primesc lovitura direct în piept, o clipă crezând că am să mă răstorn.
Mă întreb încă o data dacă nu sunt cumva cel mai fraier om de pe pământ.

Trebuie să fiu mult mai egoist.

fii tu însuţi

După ce am scris titlul, m-a bufnit râsul, pentru că mă gândeam cum peste tot se încurajează sloganul ăsta, dar în acelaşi timp, dacă nu ai un anumit lucru, eşti incomplet. Mai era una, aia cu "Gândeşte Liber". Şi la asta îmi dau lacrimile. Clişeele ăstea sunt doar din gură, pentru că nu prea iau oamenii înţelesul bun.

"Fii tu însuţi" este un concept mai mare decât îl percepe lumea. Implică latura psihologică, socială, religioasă.

Să fac un şablon întâi.
Um om care este el însuşi, se simte bine în pielea lui. Nu e complexat de greutate, aspect, cultură. El ştie ce este. Mai mult de atât, şi ceilalţi stiu ce zace în el. Nu îi este ruşine să admită când greşeşte, pentru că îşi conştientizează slăbiciunile.
Nu se minte pe el însuşi, şi nu-i minte pe alţii cu privire la el. Adică nu o să zică "nu-i adevărat, eu n-am fost cu maşina firmei la cumpărături personale", ci o să recunoască fără jenă "da măi, am mers că am avut nevoie şi pentru că aşa am vrut eu, şi ce dacă".

Îşi recunoaşte trăirile emoţionale, făcând din acestea o rampă de lansare, iar nu o ancoră. Când îi vine să plângă, plânge fără să-i fie ruşine să recunoască. Nu îi e ruşine cu el.
Un astfel de om nu se raportează la ceilalţi. Este sincer, poate uneori naiv (depinde de principii).

Eu sunt un astfel de om. Ştiu că sunt slab, că mă implic uneori ca boul în ce nu trebuie. Ştiu că am şi puncte tari; de ele încerc să mă folosesc cât mai mult.
Ştiu ce drame am trăit şi nu mi-e ruşine cu ele, nu mi-e ruşine cu cine umblu, nu mi-e ruşine ce gândesc, nu mi-e ruşine de familia mea.

Şi toate astea nu pentru că ar fi perfecte, ci pentru că nu contează dacă sunt perfecte sau nu. Nimic nu e perfect pe pământul ăsta.


Mai e un lucru care face puţină diferenţă; mai multă chiar.
Nu sunt nici mândru de mine însumi. Nu mă felicit atunci când dau cu băţu'n baltă. Nu neg, dar nici nu mă mândresc cu asta.


Sunt un om supus greşelii.
Sunt eu însumi şi ăsta sunt.
Nu pot schimba ce sunt, pot doar schimba ce fac. Asta mă ajută să merg înainte în fiecare zi.

impune-ţi să fii fericit

Domnul Lincon zicea ceva de genul ăsta; cum că "majoritatea oamenilor sunt fericiţi după cum işi pun în minte să fie". Într-un limbaj mai uzual, eşti fericit pe cât de mult vrei să fi.

Mie mi se pare uneori cam fantezistă chestia asta. Cum sa-ţi impui să fii fericit, să te bucuri atunci când sentimentele ţi-s prin boscheţi? Când gânduri aiurite fac din mintea ta un acvariu plin cu piranha, cum să mai fi zâmbitor şi relaxat?

În mintea mea, vorbele ăstea au greutate doar dacă sunt despicate-n patru. De fapt ce înseamnă să fi fericit? Ce înseamnă să-ti impui asta?
Şi tot şoricelul din cerebel îmi zice că pentru asta trebuie să privim viaţa altfel. Schimbare de priorităţi, de atitudine.

Nu prea am chef acum să mă gândesc prea mult ca să disec, dar poate altădată.

stand-up comedy

Nu m-am omorât deloc cu genul acesta de umor, totuşi de data asta m-am cam amuzat :)

zise struţul, şi mai luă o gură de nisip

Mi-aş dori ...

... să nu mai îmi fie atât de greu, mi-aş dori să ne fi păstrat inocenţa de atunci. Cât de frumos era şi cât de parşiv ne-am contaminat cu urâciunea lumii ăsteia. Cât de frumos ar fi fost daca acum, în loc să ne bântuie remuşcări, am fi fost fericiţi fără rezerve. Cât de jos suntem noi, oamenii, când vine vorba de a ne păstra integri. Cât de bine ar fi fost dacă nu am fi alunecat. Nu prea tare, adevărat, dar destul cât să rămână o pată, iar ăstea nu se spală, eventual se închid undeva adânc, ca să ne aducem cât mai puţin aminte.

Cât de ... cât de ...

Ar fi mai mulţe, dar nu are rost. Nu vreau să fiu o persoană care se hrăneşte din amintiri. Nu vreau să-mi fac inima amară din cauza trecutului. Sunt chiar hotărât să privesc înainte şi să fac toate lucrurile cât mai bine.
Totuşi, da, umbrele se mai abat din când în când.
Ce ştiu cu siguranţă, e că nu e bine să am trecutul în faţa ochilor, nu îl las să mă afecteze. De aceea mă descarc, vreau să-l arunc înapoia mea, vreau să merg cu faţa, nu cu spatele.

Sunt optimist şi ştiu că viaţa mă va surprinde într-un mod plăcut.

despre dragoste ...

"True love is like ghosts, which everyone talks about and few have seen."

noul tip de manelişti

Arată cam la fel, tot şmecheri sunt, cu maşini bazate, muşchi cât cuprinde, cefe late. Doar că specimenul ăsta ascultă hip-hop. Genul de muzică diferă, în rest comportamentul se aseamănă foarte mult. Nesimţiţi, orgolioşi, fiţe la greu.

Până la urmă au să se infiltreze în toate genurile muzicale.

pe un portativ ...

... stătea ea, sărăcuţa, singură. Sau aşa credea, până se uită în jur.

Şi-a început existenţa datorită unei licăriri a materiei cenuşii. A prins contur, nu ştia ce este până ce nu s-a uitat în jur la surorile ei. Unele erau la fel, altele mai aveau ceva în plus sau în minus. Unele mai 'dolofane', mai stăpâne pe situaţie, altele mai vioi, nu stăteau prea mult la vorbe.
Domnişoara despre care scriu nu era nici prea grea, nici prea uşoară, ci medie. Repet că nu şi-ar fi dat seama cât de medie e, dacă nu ar fi privit în jur.

Stătea şi se întreba de ce anume a fost pusă acolo, în postura aceea, în intervalul acela. Ştia că are un scop, simţea asta din toată forma ei ovală. Mai ştia că într-un fel este legată de cele din jur şi deşi avea fiecare rolul ei aparte, toate formau ceva miraculos.

A stat personajul meu împreună cu celelalte la întuneric, până când sosi şi ziua în care farmecul lor avea sa fie cunoscut. Din clipa când au văzut lumina, şi-au dat seama că fenomenul aşteptat avea să se întâmple. În timp ce se fac ultimele pregătiri pentru performanţa lor, aproape că tremura sărăcuţa de emoţie. Era să sară din rând, să fugă de teamă că poate nu o să fie pe măsura aşteptărilor, dar nu avu curaj.

Începu şi performanţa lor. Ştia că şi primele surate au emoţii, dar, printr-un susur liniştit, şi-au făcut treaba. Astfel a căpătat încredere şi, pe măsură ce rândul i se apropia, emoţia nu dispăru, dar era mai sigură pe ea. Când, în sfârşit îi veni rândul, explodă din tot lăuntrul ei, lumina deveni mai albă că niciodată, culori infinite îi zburau prin faţă. Universul i se deschise, toate privirile erau îndreptate spre ea. S-a descurcat admirabil.

Deşi nu tinuse decât o clipă, în interiorul ei simţi că a fost o eternitate. Şi-a atins menirea, în felul acesta revărsări de bucurie luminându-i întreaga existenţă.

Era fericită, sărăcuţa notă.