Gata fraţilor, putem răsufla uşuraţi că nu mai e criză, da? Să fie clar! Am muncit ppe brînci toată populaţia şi ne-a crescut economia pînă la cer, cam tot aşa cum creşte şi reputaţia noastră ca naţie.
Acum nu mai muncim atît, gata băi, ia mîna de pe lopată, tu n-ai auzit că am scos ţara din mocirlă? Ia de aici o berică şi pune-te la umbră. De acum putem sta mai liniştiţi, putem reveni la vechiul stil de lucru "cît mai puţin lucru, cîţi mai mulţi bani, chiar dacă mai şterpelim ceva, da-o-ncolo de treabă, să mănînce şi copiii o ciocolată".
S-a cam tras de muncitorii de rînd de cînd a început criza. S-au făcut restructurări, iar cei rămaşi au trebuit să facă şi treaba celor puşi pe liber iar, colac peste pupăză, li s-au scăzut şi salariile. Am învăţat în sfîrşit şi noi, romînii, cum se lucrează pe 'afară'. N-am învăţat însă cum să fim şi plătiţi ca dincolo; oricum, doar prostii ne-am cumpăra. Nouă nu ne este bine să avem bani mai mulţi decît pentru a supravieţui, că suntem lacomi. Tot mai mult, mult mai mult la mine, tot la mine, fericire absolută. S-a văzut ce facem atunci cînd avem bani mai mulţi decît ne trebuie. Băgăm frate la fe.ne.i, să ne crească traiul. Ne cresc facturile mai degrabă, dar asta e altă povestire nemuritoare prin care statul ne spune că are cîte un cot de fiecare romîn în parte de care îl doare.
N-a fost nici o criză în adevăratul sens al cuvîntului; am avut ce mînca, ce bea şi şoselele sunt tot mai pline cu tot mai mulţi cilindri în V, W şi ce-or mai scoate.
marți, 16 august 2011
joi, 16 iunie 2011
Din oameni ajungem ... animale
Că tot a fost sărbătoarea Rusaliilor, sau a coborîrii Duhului Sfînt, am dat o căutare pe internet să mai văd cum percep unii faza asta din viața creștinului.
Cei care se laudă că ei Îl cunosc în întregime pe Duhul Sfînt, că ei îl experimentează cel mai autentic, sunt cultele din aria penticostală și carismatică. Ei spun că atunci cînd vine Duhul Sfînt peste ei, nu mai au nici un control asupra ființei. Sunt una cu Duhul, chiar dacă manifestările îi fac să pară în ridicol în fața întregii lumi.
Am pus titlul ăsta pentru că în timp ce vizionam înregistrarea de mai jos, mă gîndeam că oamenii aceia și-au pierdut orice urmă de decență, orice respect de a fi om. Ei spun că în felul acesta îi face Duhul Sfînt să se bucure.
Ce spun eu? Acelea sunt niște emoții induse. La fel ca în rock-ul supărat, unde muzica îți trezește anumite mișcări violente.
Cei care se laudă că ei Îl cunosc în întregime pe Duhul Sfînt, că ei îl experimentează cel mai autentic, sunt cultele din aria penticostală și carismatică. Ei spun că atunci cînd vine Duhul Sfînt peste ei, nu mai au nici un control asupra ființei. Sunt una cu Duhul, chiar dacă manifestările îi fac să pară în ridicol în fața întregii lumi.
Am pus titlul ăsta pentru că în timp ce vizionam înregistrarea de mai jos, mă gîndeam că oamenii aceia și-au pierdut orice urmă de decență, orice respect de a fi om. Ei spun că în felul acesta îi face Duhul Sfînt să se bucure.
Ce spun eu? Acelea sunt niște emoții induse. La fel ca în rock-ul supărat, unde muzica îți trezește anumite mișcări violente.
duminică, 20 martie 2011
trece şi asta
Parcă întristările se şterg mai greu din memorie ca momente de bucurie. De ce oare durerea lasa urme mai adînci în fiinţa noastră decît veselia? Este evident că necazurile ne schimbă, iar noi ne dorim atît de puţin să ne schimbăm. Nu e bine să-ţi doreşti necazuri, dar nu-i sănătos nici să n-ai deloc.
Învăţ să profit de durere pentru a nu rămîne prins acolo.
Învăţ să profit de durere pentru a nu rămîne prins acolo.
luni, 14 martie 2011
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
vineri, 24 decembrie 2010
dragă jurnal
Te-am cam neglijat în ultima perioadă. Îmi recunosc vinovăţia, dar vreau să ştii că pur şi simplu n-am mai avut chef de tine. Na, c'am zis-o. Uite aşa, nu am mai simţit imboldul acela să mă destăinui ţie.
Cam ironică postarea. Se va supăra puţin el, jurnalul, dar i'o trece.
E o perioadă frumoasă din viaţa mea, poate chiar cea mai frumoasă, şi sper să fie aşa şi pe mai departe. Totuşi, în tot frumosul ăsta, nu se poate să nu-şi bage puţin coada şi îndoiala, neliniştea şi teama. Cu asta ultima o rezolv mai usor, că am intrat într-o mentalitate în care învăţ tot mai mult că pot să nu mă tem de nimeni şi nimic.
Cu restul, eh, nu totul e perfect. E bine cât timp nu-mi alimentez îndoiala asta şi neliniştea. Asta pentru că, până la urmă, ele pot fi ca un scai care se ţine de pantaloni şi tare enervant e.
Vreau să fiu fericit, sunt, voi fi, pentru că asta mi-am propus indiferent de circumstanţe.
Am zis.
Cam ironică postarea. Se va supăra puţin el, jurnalul, dar i'o trece.
E o perioadă frumoasă din viaţa mea, poate chiar cea mai frumoasă, şi sper să fie aşa şi pe mai departe. Totuşi, în tot frumosul ăsta, nu se poate să nu-şi bage puţin coada şi îndoiala, neliniştea şi teama. Cu asta ultima o rezolv mai usor, că am intrat într-o mentalitate în care învăţ tot mai mult că pot să nu mă tem de nimeni şi nimic.
Cu restul, eh, nu totul e perfect. E bine cât timp nu-mi alimentez îndoiala asta şi neliniştea. Asta pentru că, până la urmă, ele pot fi ca un scai care se ţine de pantaloni şi tare enervant e.
Vreau să fiu fericit, sunt, voi fi, pentru că asta mi-am propus indiferent de circumstanţe.
Am zis.
vineri, 5 noiembrie 2010
aşa-mi vine câteodată
... să-mi bag picioarele şi să plec undeva, altundeva, unde să scap de anumite comportamente ale unor persoane. Ştiu că nici alţii nu-s perfecţi, dar parcă ar fi altfel.
miercuri, 3 noiembrie 2010
întrebare enervătoare
Ce să mă fac cu apropiaţii care mă enervează?
O variantă ar fi să-i suport. Dar mă enervează. Altă variantă ar fi să le dau vânt; asta îmi place mai mult.
Mă mai gândesc.
O variantă ar fi să-i suport. Dar mă enervează. Altă variantă ar fi să le dau vânt; asta îmi place mai mult.
Mă mai gândesc.
joi, 21 octombrie 2010
homemade leapşa
1. Eşti dispus/ă să emigrezi în altă ţară?
Da, cu siguranţă.
2. Eşti mulţumit/ă de viaţa pe care o duci?
Cât de cât, dar se poate să fiu şi mai mulţumit.
3. Ce nu-ţi place cel mai mult la România şi români?
Că suntem atât de mândri de noi când facem lucruri greşite şi că ticăloşia e pe faţă.
4. Ce te-ar putea face să zâmbeşti la ora asta?
Nişte cuvinte frumoase.
5. Ce cuvinte i-ai spune soţului/soţiei când ar fi dezamăgit de persoana lui/ei?
Probabil că aş lua-o în braţe şi i-aş zice că pentru mine înseamnă mult mai mult decât orice altă persoană şi nu aş schimba-o cu nimeni.
6. Cum ţi-ar plăcea să arate zona în care să locuieşti?
Să fie munţi prin apropiere şi marea nu foarte departe. Copaci, pomi, păsări, oameni veseli, copii gălăgioşi ... deja am trecut la diverse.
7. De ce greşim?
Pentru că e în natura noastră, pentru că nu suntem destul de pregătiţi pentru viaţă, pentru că aşa vrem uneori.
Merge la Otilia, ca să mai ia o pauză de la Sara :), la Deea, Alina şi zborplacut.
Da, cu siguranţă.
2. Eşti mulţumit/ă de viaţa pe care o duci?
Cât de cât, dar se poate să fiu şi mai mulţumit.
3. Ce nu-ţi place cel mai mult la România şi români?
Că suntem atât de mândri de noi când facem lucruri greşite şi că ticăloşia e pe faţă.
4. Ce te-ar putea face să zâmbeşti la ora asta?
Nişte cuvinte frumoase.
5. Ce cuvinte i-ai spune soţului/soţiei când ar fi dezamăgit de persoana lui/ei?
Probabil că aş lua-o în braţe şi i-aş zice că pentru mine înseamnă mult mai mult decât orice altă persoană şi nu aş schimba-o cu nimeni.
6. Cum ţi-ar plăcea să arate zona în care să locuieşti?
Să fie munţi prin apropiere şi marea nu foarte departe. Copaci, pomi, păsări, oameni veseli, copii gălăgioşi ... deja am trecut la diverse.
7. De ce greşim?
Pentru că e în natura noastră, pentru că nu suntem destul de pregătiţi pentru viaţă, pentru că aşa vrem uneori.
Merge la Otilia, ca să mai ia o pauză de la Sara :), la Deea, Alina şi zborplacut.
marți, 12 octombrie 2010
gândesc în imagini
În felul ăsta gândurile mele capătă o doză de realism, nu sunt doar adieri deşerte, plus că în modul ăsta ele rămân mai multă vreme întipărite.
luni, 20 septembrie 2010
plânsul îşi are vremea lui
Suntem cam parşivi noi, oamenii; aş adăuga şi cam proşti.
Una dintre întrebările aiurite pe care ni le punem, este "De ce nu putem fi veseli tot timpul?", sau "De ce tocmai acum?"
Ştim că viaţa-i plină cu de toate, dar noi aşteptăm doar să ne simţim bine, confortabil, fără grijuri, fără scutece de schimbat, fără dezamăgiri.
E adevărat că am vrea să fie aşa, dar vrem degeaba. Încă o dată mi se demonstrează că, până la urmă, nu suntem buricul universului.
Putem refuza suferinţa, sau o putem accepta. Dacă o refuz nu înseamnă că nu mai există, doar că sufăr de două ori. Prima oară din cauza necazului în sine, iar a doua oară din cauză că vrem să nu mai fie, şi tot e.
Cu acceptatul e problemă mare. Baiul e că nu considerăm suferinţa ca pe un lucru normal. E normal să plâng. E normal să mă doară. Gândurile fericite nu-şi au locul, nici bancurile, nici orice altă activitate care să caute să oprească prematur această stare. Este manifestarea durerii, nu e nici o ruşine în asta.
La fel cum vin norii, la fel vine şi soarele, pentru că într-adevăr, toate sunt trecătoare.
Din cauza asta să preţuim fiecare clipă.
Când vezi pe cineva plângând, du-te tăcut şi i-ai mâinile în mâinile tale. Gestul ăsta face mult mai mult decât cuvintele pot exprima.
La fel cum acceptăm soarele, e bine să acceptăm şi norii.
Una dintre întrebările aiurite pe care ni le punem, este "De ce nu putem fi veseli tot timpul?", sau "De ce tocmai acum?"
Ştim că viaţa-i plină cu de toate, dar noi aşteptăm doar să ne simţim bine, confortabil, fără grijuri, fără scutece de schimbat, fără dezamăgiri.
E adevărat că am vrea să fie aşa, dar vrem degeaba. Încă o dată mi se demonstrează că, până la urmă, nu suntem buricul universului.
Putem refuza suferinţa, sau o putem accepta. Dacă o refuz nu înseamnă că nu mai există, doar că sufăr de două ori. Prima oară din cauza necazului în sine, iar a doua oară din cauză că vrem să nu mai fie, şi tot e.
Cu acceptatul e problemă mare. Baiul e că nu considerăm suferinţa ca pe un lucru normal. E normal să plâng. E normal să mă doară. Gândurile fericite nu-şi au locul, nici bancurile, nici orice altă activitate care să caute să oprească prematur această stare. Este manifestarea durerii, nu e nici o ruşine în asta.
La fel cum vin norii, la fel vine şi soarele, pentru că într-adevăr, toate sunt trecătoare.
Din cauza asta să preţuim fiecare clipă.
Când vezi pe cineva plângând, du-te tăcut şi i-ai mâinile în mâinile tale. Gestul ăsta face mult mai mult decât cuvintele pot exprima.
La fel cum acceptăm soarele, e bine să acceptăm şi norii.
joi, 16 septembrie 2010
ceaţa mea
Sunt într-o ceaţă tare densă. Ceva în genul: ţi-e foame, vezi un măr, vezi că are o gaură mică, ştii că vrei să-l manânci, dar te temi de ce ai putea găsi înauntru.
Dacă aş şti că ziua de mâine se va termina aşa cum sper.
Dacă ar fi totul atât de simplu cum aş vrea.
Dacă aş şti cum voi fi anul viitor pe vremea asta, poate că mi-aş investi timpul mai cu folos. Tot la fel, dacă ştiam acum un an cum voi fi acum, sigur făceam anumite lucruri diferit.
Încerc totuşi să mă păstrez cu o atitudine sinceră pozitivă asupra vieţii, recunoscând în acelaşi timp cât de mult suntem noi oamenii, de varză.
Mă uit în jur şi îi văd şi pe alţii cu probleme, dar o simt doar pe a mea. Necazul meu este unic, pentru că îl îmbrăţişez în felul meu. Ştiu sigur că alţii ar fi procedat altfel, şi-ar fi văzut rănit orgoliul şi ar fi dat bir cu fugiţii. Eu însă, am preferat să primesc lovitura direct în piept, o clipă crezând că am să mă răstorn.
Mă întreb încă o data dacă nu sunt cumva cel mai fraier om de pe pământ.
Trebuie să fiu mult mai egoist.
Dacă aş şti că ziua de mâine se va termina aşa cum sper.
Dacă ar fi totul atât de simplu cum aş vrea.
Dacă aş şti cum voi fi anul viitor pe vremea asta, poate că mi-aş investi timpul mai cu folos. Tot la fel, dacă ştiam acum un an cum voi fi acum, sigur făceam anumite lucruri diferit.
Încerc totuşi să mă păstrez cu o atitudine sinceră pozitivă asupra vieţii, recunoscând în acelaşi timp cât de mult suntem noi oamenii, de varză.
Mă uit în jur şi îi văd şi pe alţii cu probleme, dar o simt doar pe a mea. Necazul meu este unic, pentru că îl îmbrăţişez în felul meu. Ştiu sigur că alţii ar fi procedat altfel, şi-ar fi văzut rănit orgoliul şi ar fi dat bir cu fugiţii. Eu însă, am preferat să primesc lovitura direct în piept, o clipă crezând că am să mă răstorn.
Mă întreb încă o data dacă nu sunt cumva cel mai fraier om de pe pământ.
Trebuie să fiu mult mai egoist.
vineri, 10 septembrie 2010
fii tu însuţi
După ce am scris titlul, m-a bufnit râsul, pentru că mă gândeam cum peste tot se încurajează sloganul ăsta, dar în acelaşi timp, dacă nu ai un anumit lucru, eşti incomplet. Mai era una, aia cu "Gândeşte Liber". Şi la asta îmi dau lacrimile. Clişeele ăstea sunt doar din gură, pentru că nu prea iau oamenii înţelesul bun.
"Fii tu însuţi" este un concept mai mare decât îl percepe lumea. Implică latura psihologică, socială, religioasă.
Să fac un şablon întâi.
Um om care este el însuşi, se simte bine în pielea lui. Nu e complexat de greutate, aspect, cultură. El ştie ce este. Mai mult de atât, şi ceilalţi stiu ce zace în el. Nu îi este ruşine să admită când greşeşte, pentru că îşi conştientizează slăbiciunile.
Nu se minte pe el însuşi, şi nu-i minte pe alţii cu privire la el. Adică nu o să zică "nu-i adevărat, eu n-am fost cu maşina firmei la cumpărături personale", ci o să recunoască fără jenă "da măi, am mers că am avut nevoie şi pentru că aşa am vrut eu, şi ce dacă".
Îşi recunoaşte trăirile emoţionale, făcând din acestea o rampă de lansare, iar nu o ancoră. Când îi vine să plângă, plânge fără să-i fie ruşine să recunoască. Nu îi e ruşine cu el.
Un astfel de om nu se raportează la ceilalţi. Este sincer, poate uneori naiv (depinde de principii).
Eu sunt un astfel de om. Ştiu că sunt slab, că mă implic uneori ca boul în ce nu trebuie. Ştiu că am şi puncte tari; de ele încerc să mă folosesc cât mai mult.
Ştiu ce drame am trăit şi nu mi-e ruşine cu ele, nu mi-e ruşine cu cine umblu, nu mi-e ruşine ce gândesc, nu mi-e ruşine de familia mea.
Şi toate astea nu pentru că ar fi perfecte, ci pentru că nu contează dacă sunt perfecte sau nu. Nimic nu e perfect pe pământul ăsta.
Mai e un lucru care face puţină diferenţă; mai multă chiar.
Nu sunt nici mândru de mine însumi. Nu mă felicit atunci când dau cu băţu'n baltă. Nu neg, dar nici nu mă mândresc cu asta.
Sunt un om supus greşelii.
Sunt eu însumi şi ăsta sunt.
Nu pot schimba ce sunt, pot doar schimba ce fac. Asta mă ajută să merg înainte în fiecare zi.
marți, 7 septembrie 2010
impune-ţi să fii fericit
Domnul Lincon zicea ceva de genul ăsta; cum că "majoritatea oamenilor sunt fericiţi după cum işi pun în minte să fie". Într-un limbaj mai uzual, eşti fericit pe cât de mult vrei să fi.
Mie mi se pare uneori cam fantezistă chestia asta. Cum sa-ţi impui să fii fericit, să te bucuri atunci când sentimentele ţi-s prin boscheţi? Când gânduri aiurite fac din mintea ta un acvariu plin cu piranha, cum să mai fi zâmbitor şi relaxat?
În mintea mea, vorbele ăstea au greutate doar dacă sunt despicate-n patru. De fapt ce înseamnă să fi fericit? Ce înseamnă să-ti impui asta?
Şi tot şoricelul din cerebel îmi zice că pentru asta trebuie să privim viaţa altfel. Schimbare de priorităţi, de atitudine.
Nu prea am chef acum să mă gândesc prea mult ca să disec, dar poate altădată.
Mie mi se pare uneori cam fantezistă chestia asta. Cum sa-ţi impui să fii fericit, să te bucuri atunci când sentimentele ţi-s prin boscheţi? Când gânduri aiurite fac din mintea ta un acvariu plin cu piranha, cum să mai fi zâmbitor şi relaxat?
În mintea mea, vorbele ăstea au greutate doar dacă sunt despicate-n patru. De fapt ce înseamnă să fi fericit? Ce înseamnă să-ti impui asta?
Şi tot şoricelul din cerebel îmi zice că pentru asta trebuie să privim viaţa altfel. Schimbare de priorităţi, de atitudine.
Nu prea am chef acum să mă gândesc prea mult ca să disec, dar poate altădată.
luni, 6 septembrie 2010
stand-up comedy
Nu m-am omorât deloc cu genul acesta de umor, totuşi de data asta m-am cam amuzat :)
vineri, 3 septembrie 2010
marți, 24 august 2010
Mi-aş dori ...
... să nu mai îmi fie atât de greu, mi-aş dori să ne fi păstrat inocenţa de atunci. Cât de frumos era şi cât de parşiv ne-am contaminat cu urâciunea lumii ăsteia. Cât de frumos ar fi fost daca acum, în loc să ne bântuie remuşcări, am fi fost fericiţi fără rezerve. Cât de jos suntem noi, oamenii, când vine vorba de a ne păstra integri. Cât de bine ar fi fost dacă nu am fi alunecat. Nu prea tare, adevărat, dar destul cât să rămână o pată, iar ăstea nu se spală, eventual se închid undeva adânc, ca să ne aducem cât mai puţin aminte.
Cât de ... cât de ...
Ar fi mai mulţe, dar nu are rost. Nu vreau să fiu o persoană care se hrăneşte din amintiri. Nu vreau să-mi fac inima amară din cauza trecutului. Sunt chiar hotărât să privesc înainte şi să fac toate lucrurile cât mai bine.
Totuşi, da, umbrele se mai abat din când în când.
Ce ştiu cu siguranţă, e că nu e bine să am trecutul în faţa ochilor, nu îl las să mă afecteze. De aceea mă descarc, vreau să-l arunc înapoia mea, vreau să merg cu faţa, nu cu spatele.
Sunt optimist şi ştiu că viaţa mă va surprinde într-un mod plăcut.
Cât de ... cât de ...
Ar fi mai mulţe, dar nu are rost. Nu vreau să fiu o persoană care se hrăneşte din amintiri. Nu vreau să-mi fac inima amară din cauza trecutului. Sunt chiar hotărât să privesc înainte şi să fac toate lucrurile cât mai bine.
Totuşi, da, umbrele se mai abat din când în când.
Ce ştiu cu siguranţă, e că nu e bine să am trecutul în faţa ochilor, nu îl las să mă afecteze. De aceea mă descarc, vreau să-l arunc înapoia mea, vreau să merg cu faţa, nu cu spatele.
Sunt optimist şi ştiu că viaţa mă va surprinde într-un mod plăcut.
miercuri, 18 august 2010
duminică, 15 august 2010
noul tip de manelişti
Arată cam la fel, tot şmecheri sunt, cu maşini bazate, muşchi cât cuprinde, cefe late. Doar că specimenul ăsta ascultă hip-hop. Genul de muzică diferă, în rest comportamentul se aseamănă foarte mult. Nesimţiţi, orgolioşi, fiţe la greu.
Până la urmă au să se infiltreze în toate genurile muzicale.
Până la urmă au să se infiltreze în toate genurile muzicale.
joi, 12 august 2010
pe un portativ ...
... stătea ea, sărăcuţa, singură. Sau aşa credea, până se uită în jur.
Şi-a început existenţa datorită unei licăriri a materiei cenuşii. A prins contur, nu ştia ce este până ce nu s-a uitat în jur la surorile ei. Unele erau la fel, altele mai aveau ceva în plus sau în minus. Unele mai 'dolofane', mai stăpâne pe situaţie, altele mai vioi, nu stăteau prea mult la vorbe.
Domnişoara despre care scriu nu era nici prea grea, nici prea uşoară, ci medie. Repet că nu şi-ar fi dat seama cât de medie e, dacă nu ar fi privit în jur.
Stătea şi se întreba de ce anume a fost pusă acolo, în postura aceea, în intervalul acela. Ştia că are un scop, simţea asta din toată forma ei ovală. Mai ştia că într-un fel este legată de cele din jur şi deşi avea fiecare rolul ei aparte, toate formau ceva miraculos.
A stat personajul meu împreună cu celelalte la întuneric, până când sosi şi ziua în care farmecul lor avea sa fie cunoscut. Din clipa când au văzut lumina, şi-au dat seama că fenomenul aşteptat avea să se întâmple. În timp ce se fac ultimele pregătiri pentru performanţa lor, aproape că tremura sărăcuţa de emoţie. Era să sară din rând, să fugă de teamă că poate nu o să fie pe măsura aşteptărilor, dar nu avu curaj.
Începu şi performanţa lor. Ştia că şi primele surate au emoţii, dar, printr-un susur liniştit, şi-au făcut treaba. Astfel a căpătat încredere şi, pe măsură ce rândul i se apropia, emoţia nu dispăru, dar era mai sigură pe ea. Când, în sfârşit îi veni rândul, explodă din tot lăuntrul ei, lumina deveni mai albă că niciodată, culori infinite îi zburau prin faţă. Universul i se deschise, toate privirile erau îndreptate spre ea. S-a descurcat admirabil.
Deşi nu tinuse decât o clipă, în interiorul ei simţi că a fost o eternitate. Şi-a atins menirea, în felul acesta revărsări de bucurie luminându-i întreaga existenţă.
Era fericită, sărăcuţa notă.
Şi-a început existenţa datorită unei licăriri a materiei cenuşii. A prins contur, nu ştia ce este până ce nu s-a uitat în jur la surorile ei. Unele erau la fel, altele mai aveau ceva în plus sau în minus. Unele mai 'dolofane', mai stăpâne pe situaţie, altele mai vioi, nu stăteau prea mult la vorbe.
Domnişoara despre care scriu nu era nici prea grea, nici prea uşoară, ci medie. Repet că nu şi-ar fi dat seama cât de medie e, dacă nu ar fi privit în jur.
Stătea şi se întreba de ce anume a fost pusă acolo, în postura aceea, în intervalul acela. Ştia că are un scop, simţea asta din toată forma ei ovală. Mai ştia că într-un fel este legată de cele din jur şi deşi avea fiecare rolul ei aparte, toate formau ceva miraculos.
A stat personajul meu împreună cu celelalte la întuneric, până când sosi şi ziua în care farmecul lor avea sa fie cunoscut. Din clipa când au văzut lumina, şi-au dat seama că fenomenul aşteptat avea să se întâmple. În timp ce se fac ultimele pregătiri pentru performanţa lor, aproape că tremura sărăcuţa de emoţie. Era să sară din rând, să fugă de teamă că poate nu o să fie pe măsura aşteptărilor, dar nu avu curaj.
Începu şi performanţa lor. Ştia că şi primele surate au emoţii, dar, printr-un susur liniştit, şi-au făcut treaba. Astfel a căpătat încredere şi, pe măsură ce rândul i se apropia, emoţia nu dispăru, dar era mai sigură pe ea. Când, în sfârşit îi veni rândul, explodă din tot lăuntrul ei, lumina deveni mai albă că niciodată, culori infinite îi zburau prin faţă. Universul i se deschise, toate privirile erau îndreptate spre ea. S-a descurcat admirabil.
Deşi nu tinuse decât o clipă, în interiorul ei simţi că a fost o eternitate. Şi-a atins menirea, în felul acesta revărsări de bucurie luminându-i întreaga existenţă.
Era fericită, sărăcuţa notă.
joi, 5 august 2010
"trimite mai departe"
Începe să mă enerveze şantajul de la sfârşitul anumitor mesaje pe care le primesc prin e-mail. Cică "dacă te-a impresionat/încurajat/ajutat, trimite mai departe şi tu". Ca să nu mai zic de idioţenia gen "jur că n-ai inimă dacă nu trimiţi". Ete fleoşc!
Sunt pornit pe asta pentru că mai devreme am primit un e-mail chiar frumos şi încurajant, dar mi-a pierit tot cheful să-l dau mai departe când am văzut "îndemnul" de la final.
Dacă o să vreau, o să îl trimit. Dacă nu, nu îl trimit. Nu înseamnă că, vezi Doamne, am o inimă de piatră sau, mai teroare, că o să-mi meargă rău 10 ani de acum încolo, că mă va părăsi iubita, pisica mă va muşca de fund etc.
Sunt pornit pe asta pentru că mai devreme am primit un e-mail chiar frumos şi încurajant, dar mi-a pierit tot cheful să-l dau mai departe când am văzut "îndemnul" de la final.
Dacă o să vreau, o să îl trimit. Dacă nu, nu îl trimit. Nu înseamnă că, vezi Doamne, am o inimă de piatră sau, mai teroare, că o să-mi meargă rău 10 ani de acum încolo, că mă va părăsi iubita, pisica mă va muşca de fund etc.
vineri, 30 iulie 2010
hai sa credem nimic
Postul asta nu are rol critic sau descurajant. Este doar o constatare de fapt.
De cand ne stim, oamenii au crezut in ceva/cineva, au avut nevoie de o forta superioara lor. Incepand de la cele mai mici lucruri, pana la cei mai mareti zei, dorinta de a sluji pe cineva a fost destul de puternica pentru a crea cele mai diverse culte.
Nu stiu daca si inainte au fost, dar din scurta mea viata observ cum anumiti oameni incurajeaza si sunt foarte porniti pe a dovedi ca nu exista asemenea forte supranaturale si omul este singur. Ei spun ca toate astea sunt inchipuirile oamenilor, pentru a avea pe cine sa dea vina atunci cand o dau in bara. Omul, daca ar fi fara teama ca va fi pedepsit, ar ajunge ca un animal, fara sa gandeasca prea mult, iar rezultatele ar fi dezastruase. Ei spun asta pentru a contrazice credinta oamenilor, pentru a o dovedi falsa. Se vrea constientizarea omului de starea in care este, de a-l face sa gandeasca pentru el.
Lucrul interesant este ca, daca e sa ma iau dupa ce zic, omul a ajuns din stadiul de animal la cel de om dezvoltat, cu simtul creativitatii. Inteleg ca fara religie si fara anumite credinte in diverse chestii, omul ar fi ca un maimutoi, eventual un pic mai destept, care vrea sa-si satisfaca doar nevoile personale, egoiste.
Acum, ma intreb eu, ce vor sa dovedeasca oamenii astia? Ca trebuie sa gandim ca si ei, astfel sa nu mai fim mustrati de constiinta, pentru ca la urma urmei, constiinta ar fi indusa de 'fiintele superioare', adica de mintea omului. Omul face ce face pentru ca asa este, nu trebuie sa-i fie rusine de el si de faptele lui. Vor sa dovedeasca vinovat sentimentul de apartenenta la ceva supranatural. Pentru ei toate religiile sunt false.
Or fi, dar daca Dumnezeu l-a dezvoltat atat de mult pe om, ceva 'pute', nu? Ceva nu se impaca aici cu filozofia lor. Ceva este deosebit de ciudat in ceea ce vor sa demonstreze. Altfel, cum demonstrezi faptul ca omul si supranaturalul dau nastere la ceva frumos? Nu stiu cum ar putea fi asta demonstrat.
Sunt curios sa aflu si raspunsurile astea. Am sa mai caut, si le voi pune aici daca le voi gasi.
De cand ne stim, oamenii au crezut in ceva/cineva, au avut nevoie de o forta superioara lor. Incepand de la cele mai mici lucruri, pana la cei mai mareti zei, dorinta de a sluji pe cineva a fost destul de puternica pentru a crea cele mai diverse culte.
Nu stiu daca si inainte au fost, dar din scurta mea viata observ cum anumiti oameni incurajeaza si sunt foarte porniti pe a dovedi ca nu exista asemenea forte supranaturale si omul este singur. Ei spun ca toate astea sunt inchipuirile oamenilor, pentru a avea pe cine sa dea vina atunci cand o dau in bara. Omul, daca ar fi fara teama ca va fi pedepsit, ar ajunge ca un animal, fara sa gandeasca prea mult, iar rezultatele ar fi dezastruase. Ei spun asta pentru a contrazice credinta oamenilor, pentru a o dovedi falsa. Se vrea constientizarea omului de starea in care este, de a-l face sa gandeasca pentru el.
Lucrul interesant este ca, daca e sa ma iau dupa ce zic, omul a ajuns din stadiul de animal la cel de om dezvoltat, cu simtul creativitatii. Inteleg ca fara religie si fara anumite credinte in diverse chestii, omul ar fi ca un maimutoi, eventual un pic mai destept, care vrea sa-si satisfaca doar nevoile personale, egoiste.
Acum, ma intreb eu, ce vor sa dovedeasca oamenii astia? Ca trebuie sa gandim ca si ei, astfel sa nu mai fim mustrati de constiinta, pentru ca la urma urmei, constiinta ar fi indusa de 'fiintele superioare', adica de mintea omului. Omul face ce face pentru ca asa este, nu trebuie sa-i fie rusine de el si de faptele lui. Vor sa dovedeasca vinovat sentimentul de apartenenta la ceva supranatural. Pentru ei toate religiile sunt false.
Or fi, dar daca Dumnezeu l-a dezvoltat atat de mult pe om, ceva 'pute', nu? Ceva nu se impaca aici cu filozofia lor. Ceva este deosebit de ciudat in ceea ce vor sa demonstreze. Altfel, cum demonstrezi faptul ca omul si supranaturalul dau nastere la ceva frumos? Nu stiu cum ar putea fi asta demonstrat.
Sunt curios sa aflu si raspunsurile astea. Am sa mai caut, si le voi pune aici daca le voi gasi.
joi, 15 iulie 2010
balonul tău de sticlă
Avea o viaţă atât de perfectă încât nu cunoştea 'valea'. Ea nu era tristă, ci nervoasă.
O zi în care nu putea să facă ce voia, era o zi îngrozitoare. Nu spunea niciodată "îmi pare rău", pentru că nu-i părea. "Am greşit" nu făcea parte din vocabularul ei de cuvinte. Toată lumea o iubea, însă nimeni nu ar fi trăit toată viaţa cu ea.
Avea balonul ei de sticlă, zbura în el, vedea lumea fără a fi prea afectată de problemele ei.
Cum toate au un sfârşit, se întâmplă ca micuţul ei balon să răsufle, pierzând înălţime rapid şi iremediabil.
Ajungând la nivelul omului de rând, observă că nu se deosebeşte cu nimic de ei. Experimentă în sfârşit senzaţia de singurătate, ar fi vrut să fie iar la înălţimea de altădată. O adâncă depresie o cuprinde în timp ce cu degetele zdrelite scormoneşte în amintirile putrezite, cautând după acel 'ceva' care o făcea să zâmbească. În zadar însă, prezentul se întipăreşte fulgerător în toată fiinţa cuprinsă de spasmele deznădejdii.
Urmă o perioadă de luptă aprigă între frumuseţea cerului şi mortăciunea noroiului. În cele din urmă câştigă pământul. Pentru prima dată în viaţa ei era resemnată. Prin ochii uscaţi de lacrimi murdare, descoperi orizontul unei zile noi, unei zile în care oamenii îşi ridică privirea din bolul durerii, pentru a primi puţină lumină în inimă.
Învăţă să se bucure de lucruri pe care altădată le dispreţuia. Tot ce i se părea de dispreţuit înainte, acum îi apăreau mai albe. În cele din urmă a învăţat să iubească, iar balonul desumflat din sticlă l-au aruncat împreună.
Morala: nu cunoşti ce înseamnă viaţa până nu o simţi.
O zi în care nu putea să facă ce voia, era o zi îngrozitoare. Nu spunea niciodată "îmi pare rău", pentru că nu-i părea. "Am greşit" nu făcea parte din vocabularul ei de cuvinte. Toată lumea o iubea, însă nimeni nu ar fi trăit toată viaţa cu ea.
Avea balonul ei de sticlă, zbura în el, vedea lumea fără a fi prea afectată de problemele ei.
Cum toate au un sfârşit, se întâmplă ca micuţul ei balon să răsufle, pierzând înălţime rapid şi iremediabil.
Ajungând la nivelul omului de rând, observă că nu se deosebeşte cu nimic de ei. Experimentă în sfârşit senzaţia de singurătate, ar fi vrut să fie iar la înălţimea de altădată. O adâncă depresie o cuprinde în timp ce cu degetele zdrelite scormoneşte în amintirile putrezite, cautând după acel 'ceva' care o făcea să zâmbească. În zadar însă, prezentul se întipăreşte fulgerător în toată fiinţa cuprinsă de spasmele deznădejdii.
Urmă o perioadă de luptă aprigă între frumuseţea cerului şi mortăciunea noroiului. În cele din urmă câştigă pământul. Pentru prima dată în viaţa ei era resemnată. Prin ochii uscaţi de lacrimi murdare, descoperi orizontul unei zile noi, unei zile în care oamenii îşi ridică privirea din bolul durerii, pentru a primi puţină lumină în inimă.
Învăţă să se bucure de lucruri pe care altădată le dispreţuia. Tot ce i se părea de dispreţuit înainte, acum îi apăreau mai albe. În cele din urmă a învăţat să iubească, iar balonul desumflat din sticlă l-au aruncat împreună.
Morala: nu cunoşti ce înseamnă viaţa până nu o simţi.
marți, 13 iulie 2010
hai să măsurăm prostia
Am primit recent un email cu "sunt .cutare., mare şef acolo şi vreau să-ţi zic despre cum Bill Gates te plăteşte dacă trimiţi mailul ăsta la cât mai multe persoane."
Am cunoştinţe care retrimit asemenea mesaje, iar când le zic că-s abureli şi de ce le dau mai departe, îmi trântesc un răspuns gen "păi ştiu că nu-i aşa, dar noh, cine ştie".
Mă gândesc acum să răspândesc şi eu un spam din ăsta, ceva în genul:
"Bună ziua, sunt Warren Buffett, unul dintre cei mai bogaţi oameni şi vreau să-ţi propun o afacere. Eu am prea mulţi bani, nu am ce să fac cu ei şi m-am gândit să aduc puţină lumină în casa ta. Am produs un program ultra-sofisticat, integrat între rândurile acestui mesaj. Ce face el? Acesta îţi înregistrează computerul, întregistrează de câte ori trimiţi acest mesaj la câte contacte, ulterior aranjând totul într-o super bază de date, astfel că mie nu-mi ramane de facut decât să dau OK-ul pentru a ţi se trimite banii.
Se va crea un cont virtual în care se vor strânge banii pentru tine în funcţie de numărul de persoane care primesc acest mesaj de la tine. Cât primeşti? 500 de dolari pe mesaj. Da, vezi bine, 500 de $. De ce aşa mult? Pentru că-mi permit, sunt şmecher şi fac ce vreau cu banii mei.
De ce fac toată treaba asta? Pentru că vreau să văd cât de prost esti. În felul ăsta pot determina câţi proşti sunt în medie pe planeta asta, în funcţie de asta eu să ştiu dacă mai pot fraieri oameni.
Mulţumesc, şi o zi bună"
Am cunoştinţe care retrimit asemenea mesaje, iar când le zic că-s abureli şi de ce le dau mai departe, îmi trântesc un răspuns gen "păi ştiu că nu-i aşa, dar noh, cine ştie".
Mă gândesc acum să răspândesc şi eu un spam din ăsta, ceva în genul:
"Bună ziua, sunt Warren Buffett, unul dintre cei mai bogaţi oameni şi vreau să-ţi propun o afacere. Eu am prea mulţi bani, nu am ce să fac cu ei şi m-am gândit să aduc puţină lumină în casa ta. Am produs un program ultra-sofisticat, integrat între rândurile acestui mesaj. Ce face el? Acesta îţi înregistrează computerul, întregistrează de câte ori trimiţi acest mesaj la câte contacte, ulterior aranjând totul într-o super bază de date, astfel că mie nu-mi ramane de facut decât să dau OK-ul pentru a ţi se trimite banii.
Se va crea un cont virtual în care se vor strânge banii pentru tine în funcţie de numărul de persoane care primesc acest mesaj de la tine. Cât primeşti? 500 de dolari pe mesaj. Da, vezi bine, 500 de $. De ce aşa mult? Pentru că-mi permit, sunt şmecher şi fac ce vreau cu banii mei.
De ce fac toată treaba asta? Pentru că vreau să văd cât de prost esti. În felul ăsta pot determina câţi proşti sunt în medie pe planeta asta, în funcţie de asta eu să ştiu dacă mai pot fraieri oameni.
Mulţumesc, şi o zi bună"
vineri, 4 iunie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)