Sentimentele noastre

Mă fascinează în mod deosebit modul de construcţie al psihicului uman, şi modul cum se manifestă în diferite situaţii.
Cel mai ciudat sentiment este iubirea. Cât de fain e când dă dragostea în om, realitatea se dilată, se schimbă. Cum se schimbă la loc când se duc fluturii din stomac, cum toate vorbele spuse devin nule, cum toate promisiunile îşi pierd valabilitatea. Te trezeşti din nou cu picioarele pe pământ, de fapt ce pământ, la câteva sute de metri sub pământ. Te uiţi în sus la ceilalţi şi nimeni nu suferă la fel de mult ca tine, toţi sunt fericiţi. Acolo jos, nu este scară, sus e lumina, acolo te uiţi şi tu. Prietenii tăi sunt tot acolo, te încurajează "vei trece şi de asta", "suntem alături de tine". Asta deşi ei sunt departe.
După un timp cobori privirea şi cercetezi împrejurimile adâncului. Este mizerie, sentimente împrăştiate peste tot. Poţi să le ordonezi, sau să te aşezi să-ţi plângi de milă făcând nimic altceva decât legănându-te în cenuşa dezamăgirii.
Cel mai bine e să te apuci să faci curăţenie. Ridici principiul, îl cureţi de reproşuri şi îl aranjezi cu un raft mai sus, să îl vezi mai bine data viitoare.
După raft observi uşa care te duce la lumină; pe măsură ce urci, viaţa începe să aibă sens din nou. Ajungi la lumină mai puternic, mai pregătit pentru eventualele alunecări de teren.