Simplu şi la obiect.
joi, 24 septembrie 2009
miercuri, 23 septembrie 2009
am prins zburătoarea
Îmi tulbura serile liniştite cu aripile ei şmechere. Dacă mă duceam să aprind lumina, fugea şi se ascundea unde nu o puteam găsi. Pe întuneric nu puteam să o prind, pentru că nimerea în momentele în care nu aveam nici un obiect potrivit pentru ea.
Dar în seara asta, ei bine, i-a sosit ceasul. A venit ca de obicei zburând prin faţa mea doar în ciudă, şi s-a pus pe un raft de lângă mine. M-a prins iarăşi dezarmat, nimic la îndemână. Am mers totuşi de am făcut lumină, şi încă era acolo, chiar atunci se pregătea să decoleze. I-am tăiat însă elanul cu un şerveţel, apoi strângând-o în pumnul meu de copil enervat la culme, şi am aruncat-o la gunoi, spre deosebire de Deea, care ar fi chinuit-o ţinând-o captivă în cine ştie ce sticlă de cola.
Am prins-o, ticăloasa de molie, şi mare mai era.
Dar în seara asta, ei bine, i-a sosit ceasul. A venit ca de obicei zburând prin faţa mea doar în ciudă, şi s-a pus pe un raft de lângă mine. M-a prins iarăşi dezarmat, nimic la îndemână. Am mers totuşi de am făcut lumină, şi încă era acolo, chiar atunci se pregătea să decoleze. I-am tăiat însă elanul cu un şerveţel, apoi strângând-o în pumnul meu de copil enervat la culme, şi am aruncat-o la gunoi, spre deosebire de Deea, care ar fi chinuit-o ţinând-o captivă în cine ştie ce sticlă de cola.
Am prins-o, ticăloasa de molie, şi mare mai era.
luni, 21 septembrie 2009
persecum? persece? perseverăm?
Da de unde, ce rost are? Atâta agitaţie pentru nimic.
De câte ori nu mi-am propus să încep să fac mai multă mişcare, exerciţii fizice constante. După mai mulţi ani, abia acum reuşesc să mă ţin pe "linia de plutire".
De câte ori nu mi-am propus să încep să economisesc bani, să fiu mai cumpătat atunci când cumpăr ceva. Nici acum nu îmi reuşeşte întotdeauna. Am văzut şi la alţii la fel; îşi propun ceva pe termen lung, dar se afundă chiar când pleacă de la mal.
Încep să cred că delăsarea e o parte a naturii noastre, ca români, ca oameni, ca tot şi toate. Se fac alegeri, "DA! facem aia şi aia", trec alegerile, lumea revine la chinul zilnic. Iar noi îi condamnăm pentru că una zic, şi alta fac. Fraierii de noi, nu suntem tot la fel? Da, ştiu că ei sunt acolo datorită unor abilităţi şi talente deosebite de organizare şi conducere. Dar nicăieri nu scrie că un om cu cât este mai învăţat, cu atât va fi mai serios, îşi va ţine promisiunile. Sunt lucruri diferite.
Aşa că atât timp cât în lucrurile bune suntem leneşi, iar în cele rele perseverăm, eu zic să ne ţinem gura, pentru că degeaba criticăm, şi noi suntem la fel.
Suntem slabi pentru că aşa vrem să fim.
De câte ori nu mi-am propus să încep să fac mai multă mişcare, exerciţii fizice constante. După mai mulţi ani, abia acum reuşesc să mă ţin pe "linia de plutire".
De câte ori nu mi-am propus să încep să economisesc bani, să fiu mai cumpătat atunci când cumpăr ceva. Nici acum nu îmi reuşeşte întotdeauna. Am văzut şi la alţii la fel; îşi propun ceva pe termen lung, dar se afundă chiar când pleacă de la mal.
Încep să cred că delăsarea e o parte a naturii noastre, ca români, ca oameni, ca tot şi toate. Se fac alegeri, "DA! facem aia şi aia", trec alegerile, lumea revine la chinul zilnic. Iar noi îi condamnăm pentru că una zic, şi alta fac. Fraierii de noi, nu suntem tot la fel? Da, ştiu că ei sunt acolo datorită unor abilităţi şi talente deosebite de organizare şi conducere. Dar nicăieri nu scrie că un om cu cât este mai învăţat, cu atât va fi mai serios, îşi va ţine promisiunile. Sunt lucruri diferite.
Aşa că atât timp cât în lucrurile bune suntem leneşi, iar în cele rele perseverăm, eu zic să ne ţinem gura, pentru că degeaba criticăm, şi noi suntem la fel.
Suntem slabi pentru că aşa vrem să fim.
vineri, 18 septembrie 2009
noapte
Noaptea se zice că este de fapt lipsa zilei, aşa cum frigul este lipsa căldurii, cum întunericul este lipsa luminii, cum răul este lipsa binelui.
Nu degeaba se zice aşa.
Noaptea se face frig, noaptea este întuneric, noaptea se fac cele mai mari măgării.
Noaptea este a celor care au ceva de ascuns, care se ascund de ceva, cineva, sau chiar de ei înşişi.
Noaptea vine când soarele apune; e un fel de "când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă".
Ţin minte şi acum când vizionam filme de groază cum îmi doream să vină ziua în film, pentru că ştiam că în momentul apariţiei zorilor totul se clarifica, totul ieşea la lumină. Răul era înlăturat, înfruntat, vampirii ardeau. Un sentiment de uşurare scăpa din toată fiinţa, mulţumirea îşi făcea loc şi lumina inima.
Cu toate acestea, după zi vine iarăşi încă o noapte. Cu aceeaşi nerabdare cu care se tânjeşte după dimineaţă, cu aceeaşi groază se aşteaptă seara.
Oamenii nopţii îşi freacă palmele de emoţia aventurilor ce vin cu fiecare rază de soare adormită. Planurile sunt bine puse la punct, totul trebuie făcut fără cea mai mică remuşcare.
Oamenii zilei îşi aşteaptă sentinţa nemiloasă a nopţii, o noapte crudă fără de margini, nesfârşită în roşul sângeriu pe care îl împrăştie peste toţi, fără discriminare. Vor să fugă, dar unde poţi fugi de noaptea care învăluie până şi cel mai ascuns cotlon, până şi cea mai mică vietate îi simte goliciunea.
Asta este teroarea nopţii care şi-a făcut cuibul în sufletele multor oameni. La unii este noapte permanent, alţii se joacă de-a 'cucu/bau'. Fericiţi sunt cei care iubesc ziua, aceia care-şi pregătesc armele din timpul zilei, pentru ca atunci când noaptea vine, ei să fie pregătiţi. Fără teamă, fără milă, ei înfruntă nimicul din suflet, şi îl umplu până la refuz cu pitici pozitivi, de toate culorile.
Nu degeaba se zice aşa.
Noaptea se face frig, noaptea este întuneric, noaptea se fac cele mai mari măgării.
Noaptea este a celor care au ceva de ascuns, care se ascund de ceva, cineva, sau chiar de ei înşişi.
Noaptea vine când soarele apune; e un fel de "când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă".
Ţin minte şi acum când vizionam filme de groază cum îmi doream să vină ziua în film, pentru că ştiam că în momentul apariţiei zorilor totul se clarifica, totul ieşea la lumină. Răul era înlăturat, înfruntat, vampirii ardeau. Un sentiment de uşurare scăpa din toată fiinţa, mulţumirea îşi făcea loc şi lumina inima.
Cu toate acestea, după zi vine iarăşi încă o noapte. Cu aceeaşi nerabdare cu care se tânjeşte după dimineaţă, cu aceeaşi groază se aşteaptă seara.
Oamenii nopţii îşi freacă palmele de emoţia aventurilor ce vin cu fiecare rază de soare adormită. Planurile sunt bine puse la punct, totul trebuie făcut fără cea mai mică remuşcare.
Oamenii zilei îşi aşteaptă sentinţa nemiloasă a nopţii, o noapte crudă fără de margini, nesfârşită în roşul sângeriu pe care îl împrăştie peste toţi, fără discriminare. Vor să fugă, dar unde poţi fugi de noaptea care învăluie până şi cel mai ascuns cotlon, până şi cea mai mică vietate îi simte goliciunea.
Asta este teroarea nopţii care şi-a făcut cuibul în sufletele multor oameni. La unii este noapte permanent, alţii se joacă de-a 'cucu/bau'. Fericiţi sunt cei care iubesc ziua, aceia care-şi pregătesc armele din timpul zilei, pentru ca atunci când noaptea vine, ei să fie pregătiţi. Fără teamă, fără milă, ei înfruntă nimicul din suflet, şi îl umplu până la refuz cu pitici pozitivi, de toate culorile.
miercuri, 9 septembrie 2009
slăbiciunea unui om
Pornea pe un nou drum în dimineața asta. Fusese chemat la interviu cu o zi înainte, într-o companie națională. Îi treceau mai multe gânduri prin cap: "dacă nu o să mă descurc?" "ce o să mă întrebe oare?" "hmm, oare hainele mele se potrivesc unui interviu, sau arăt prea de oraș?" "dacă o să mă întrebe ceva ce nu știu?"
Totul a mers bine la interviu, datorită faptului că a făcut altceva decât să dea impresia de slugă. Angajatorii prea plini de sine îşi alimentează ego-ul prin asemenea comportament, şi în felul asta candidaţii 'apţi' sunt angajaţi. Iar pe viitor, dacă şefii respectivi sunt înălţaţi pe podiumul laudelor şi al linguşelii, are şanse omul ca să promoveze.
Din păcate pentru băiatul nostru, trebuie să şi lucreze după ce a fost angajat, iar lucrul ăsta se întâmplă de obicei având contact cu ceilalţi colegi. Din fericire pentru progresul companiei, majoritatea colegilor erau certaţi cu făţărnicia, prin urmare ei puneau roţile în mişcare, deşi efortul nu le era nici măcar recunoscut, darămite răsplătit. Prin urmare şefii era priviţi nicidecum ca pe superiori, nici măcar ca pe un egal. Ei erau doar gurişti, adică din aceia care nu ai simţul realităţii, şi se cred Dumnezeu; doar spun, şi se şi înfăptuieşte. Sentimentele aceste nu sunt pe ascuns, să nu-i audă cineva, ci pe faţă. Când au ceva de spus, nu se ţine cont de rangul social, de vârstă, sau de poziţia în companie. Contabili, supervisori, toată forţă de muncă de pe teren, toţi sunt egali, sunt colegi înainte de toate, şi respectul este esenţial. Altfel nu ai cum supravieţui, nu ai cum să fii ajutat atunci când ai nevoie.
În astfel de mediu nimeri preafericitul câştigător al unui loc de muncă în aceste zile grele. I se spuse din start că leneşii nu supravieţuiesc mult, la fel şi cei care vorbesc pe la spate. Aici cărţile sunt tot timpul pe masă.
Însă el nu este omul acesta. Are anumite reţineri. Nu este tipul care iţi spune să-ţi aranjezi cravata că arată groaznic. Nu, el mai degrabă te lasă aşa, dar toată lumea din jur ştie.
Acum este prima perioadă, cea a acomodării; cea în care se vede dacă o să rămână sau nu pe postul câştigat. A dat deja ceva semne de şubrezeală care i-au fost puse pe seama necunoaşterii, a iniţierii. Totuşi, ca şi om în toată firea, dacă cineva intră tare în tine, ce faci? Dai înapoi, sau te ţii tare pe picioare? El s-a dat înapoi, ca şi cum oponentul ar fi fost un fel de zeus, ca să-l fulgere pe loc. A cedat, a intrat în defensivă. Se pare ca nu mai are scăpare, asta doar dacă nu îl scutură bine careva, să-şi revină la realitate.
Dragă tinere, eşti om, nu cârpă. Nu permite orice aberaţie. Şi mai ales, nu te intimida în faţa nimănui, e semn de slăbiciune, şi de control în acelaşi timp. Ai intrat în plasă, îţi va fi foarte greu să ieşi. Ia-ţi viaţa în propriile mâini, şi nu-i mai lăsa pe ceilalţi să hotărască totul pentru tine, asumă-ţi responsabilităţi.
Totul a mers bine la interviu, datorită faptului că a făcut altceva decât să dea impresia de slugă. Angajatorii prea plini de sine îşi alimentează ego-ul prin asemenea comportament, şi în felul asta candidaţii 'apţi' sunt angajaţi. Iar pe viitor, dacă şefii respectivi sunt înălţaţi pe podiumul laudelor şi al linguşelii, are şanse omul ca să promoveze.
Din păcate pentru băiatul nostru, trebuie să şi lucreze după ce a fost angajat, iar lucrul ăsta se întâmplă de obicei având contact cu ceilalţi colegi. Din fericire pentru progresul companiei, majoritatea colegilor erau certaţi cu făţărnicia, prin urmare ei puneau roţile în mişcare, deşi efortul nu le era nici măcar recunoscut, darămite răsplătit. Prin urmare şefii era priviţi nicidecum ca pe superiori, nici măcar ca pe un egal. Ei erau doar gurişti, adică din aceia care nu ai simţul realităţii, şi se cred Dumnezeu; doar spun, şi se şi înfăptuieşte. Sentimentele aceste nu sunt pe ascuns, să nu-i audă cineva, ci pe faţă. Când au ceva de spus, nu se ţine cont de rangul social, de vârstă, sau de poziţia în companie. Contabili, supervisori, toată forţă de muncă de pe teren, toţi sunt egali, sunt colegi înainte de toate, şi respectul este esenţial. Altfel nu ai cum supravieţui, nu ai cum să fii ajutat atunci când ai nevoie.
În astfel de mediu nimeri preafericitul câştigător al unui loc de muncă în aceste zile grele. I se spuse din start că leneşii nu supravieţuiesc mult, la fel şi cei care vorbesc pe la spate. Aici cărţile sunt tot timpul pe masă.
Însă el nu este omul acesta. Are anumite reţineri. Nu este tipul care iţi spune să-ţi aranjezi cravata că arată groaznic. Nu, el mai degrabă te lasă aşa, dar toată lumea din jur ştie.
Acum este prima perioadă, cea a acomodării; cea în care se vede dacă o să rămână sau nu pe postul câştigat. A dat deja ceva semne de şubrezeală care i-au fost puse pe seama necunoaşterii, a iniţierii. Totuşi, ca şi om în toată firea, dacă cineva intră tare în tine, ce faci? Dai înapoi, sau te ţii tare pe picioare? El s-a dat înapoi, ca şi cum oponentul ar fi fost un fel de zeus, ca să-l fulgere pe loc. A cedat, a intrat în defensivă. Se pare ca nu mai are scăpare, asta doar dacă nu îl scutură bine careva, să-şi revină la realitate.
Dragă tinere, eşti om, nu cârpă. Nu permite orice aberaţie. Şi mai ales, nu te intimida în faţa nimănui, e semn de slăbiciune, şi de control în acelaşi timp. Ai intrat în plasă, îţi va fi foarte greu să ieşi. Ia-ţi viaţa în propriile mâini, şi nu-i mai lăsa pe ceilalţi să hotărască totul pentru tine, asumă-ţi responsabilităţi.
luni, 7 septembrie 2009
doi nimurici
Stăteau ei într-o zi, şi se gândeau ce dăndănăi să mai facă. La asta se pricepeau cel mai bine. Nimuricul numărul 1, şi nimuricul numărul 2, era prieteni nedespărţiţi de când erau mici. Le crescuseră dinţii în acelaşi timp, au luat bătaie în acelaşi timp de la părinţii lor nimurici pentru că împreună s-au gândit să fie eco, aşa că au aruncat din casă toate electrocasnicele. Din păcate pentru ei scuza cu marţienii nu a ţinut. Nici explicaţia cu masonicii ce au venit şi i-au inundat vecinii de jos nimuricului numărul 2 nu a ţinut.
Erau fericiţi împreună, nu-şi imaginau traiul lor separaţi unul de altul. Făceau tot ce doreau, fără remuşcări sau păreri de rău. Viaţa era prea frumoasă ca să stea degeaba sau să-şi piardă vremea cu tot felul de nimicuri. Le-a spus cineva odată că iau totul prea în glumă, şi că ar trebui să aibă grijă şi de ceilalţi. "Ce-s cu prostiile astea? Du-te dom'le şi plimbă ursul, că noi avem nimuriciuni de făcut, chiar nu vezi câtă treabă ne aşteaptă?" De la atâta treabă hainele le erau murdare din cap până-n picioare. Nu era deloc ceva neobişnuit, toţi nimuricii erau murdari pe acolo, şi era şi normal. De ce să fii curat într-o lume murdară? Până la urmă tot te murdăreşti.
Aşa au trecut anii, până într-o zi, când nimuricul numărul 1 a apărut în mijlocul adunării de gaşcă în nişte haine curate, strălucitoare, ce emanau prospeţime. Rumoare s-a stârnit în rândurile nimuricilor. Bulversaţi, au început să tragă de el luându-l la socoteală pentru atitudinea lui mândră şi discriminatorie. Adică el nu vede că toţi sunt murdari? Ce caută cu haine curate între ei? După atâta timp frumos petrecut împreună, aşa îi răsplăteşte? Deprimându-i?
A încercat nimuricul numărul 1 să le spună că sunt haine pentru toţi. Trebuie doar să le îmbrace. Nici n-a mai apucat să spună nimic după asta. Păi cum? acum le mai dădea şi lecţii?
Au sărit pe el să-i rupă hainele, să îl dezbrace, dar n-au reuşit. Erau haine speciale, care nu se rupeau, şi puteau fi date jos doar de către purtător. Purtătorul în cauză după ce i s-a constatat procesul de denigrare, a fost izgonit între străini. Nu ştia cum este să fii fără prieteni, aşa că i-a fost imposibil să rămână departe de locul în care s-a născut. Întorcându-se, nimeni nu-l mai băga în seama. Nici măcar cuvinte urâte, parcă nu mai era deloc.
Tristeţea veni peste el, depresia îl înfăşcă şi îl târî pe dealul îndoielilor. S-a lăsat dus, obosise de alergat.
Acolo sus a venit la el nimuricul numărul 2, prietenul lui cel mai bun. A stat lângă el fără să zică nimic, iar înainte să plece, l-a privit în ochi şi două lacrimi mari au brăzdat obrajii murdari.
Lacrimile şi-au făcut loc şi pe obrajii nimuricului numărul 1, amintindu-şi de toate clipele petrecute împreună, şi totuşi păreau atât de nepotrivite. Întrebările au început să curgă: "De ce trebuie să fiu altfel? Chiar are rost să mă împotrivesc atât? Aşa o să fie toată viaţa? Ce folos să fiu singurul curat dacă toţi sunt murdari?"
Dintr-o dată s-a hotărât. Cu mişcări violente hainele cele curate au căzut la pământ, locul lor fiind luat de hainele cele vechi, pline cu mizeria anilor trecuţi.
S-a dat o petrecere mare pentru întoarcerea nimuricului, bineînţeles cu ghiduşiile de rigoare.
"Happy" End.
Erau fericiţi împreună, nu-şi imaginau traiul lor separaţi unul de altul. Făceau tot ce doreau, fără remuşcări sau păreri de rău. Viaţa era prea frumoasă ca să stea degeaba sau să-şi piardă vremea cu tot felul de nimicuri. Le-a spus cineva odată că iau totul prea în glumă, şi că ar trebui să aibă grijă şi de ceilalţi. "Ce-s cu prostiile astea? Du-te dom'le şi plimbă ursul, că noi avem nimuriciuni de făcut, chiar nu vezi câtă treabă ne aşteaptă?" De la atâta treabă hainele le erau murdare din cap până-n picioare. Nu era deloc ceva neobişnuit, toţi nimuricii erau murdari pe acolo, şi era şi normal. De ce să fii curat într-o lume murdară? Până la urmă tot te murdăreşti.
Aşa au trecut anii, până într-o zi, când nimuricul numărul 1 a apărut în mijlocul adunării de gaşcă în nişte haine curate, strălucitoare, ce emanau prospeţime. Rumoare s-a stârnit în rândurile nimuricilor. Bulversaţi, au început să tragă de el luându-l la socoteală pentru atitudinea lui mândră şi discriminatorie. Adică el nu vede că toţi sunt murdari? Ce caută cu haine curate între ei? După atâta timp frumos petrecut împreună, aşa îi răsplăteşte? Deprimându-i?
A încercat nimuricul numărul 1 să le spună că sunt haine pentru toţi. Trebuie doar să le îmbrace. Nici n-a mai apucat să spună nimic după asta. Păi cum? acum le mai dădea şi lecţii?
Au sărit pe el să-i rupă hainele, să îl dezbrace, dar n-au reuşit. Erau haine speciale, care nu se rupeau, şi puteau fi date jos doar de către purtător. Purtătorul în cauză după ce i s-a constatat procesul de denigrare, a fost izgonit între străini. Nu ştia cum este să fii fără prieteni, aşa că i-a fost imposibil să rămână departe de locul în care s-a născut. Întorcându-se, nimeni nu-l mai băga în seama. Nici măcar cuvinte urâte, parcă nu mai era deloc.
Tristeţea veni peste el, depresia îl înfăşcă şi îl târî pe dealul îndoielilor. S-a lăsat dus, obosise de alergat.
Acolo sus a venit la el nimuricul numărul 2, prietenul lui cel mai bun. A stat lângă el fără să zică nimic, iar înainte să plece, l-a privit în ochi şi două lacrimi mari au brăzdat obrajii murdari.
Lacrimile şi-au făcut loc şi pe obrajii nimuricului numărul 1, amintindu-şi de toate clipele petrecute împreună, şi totuşi păreau atât de nepotrivite. Întrebările au început să curgă: "De ce trebuie să fiu altfel? Chiar are rost să mă împotrivesc atât? Aşa o să fie toată viaţa? Ce folos să fiu singurul curat dacă toţi sunt murdari?"
Dintr-o dată s-a hotărât. Cu mişcări violente hainele cele curate au căzut la pământ, locul lor fiind luat de hainele cele vechi, pline cu mizeria anilor trecuţi.
S-a dat o petrecere mare pentru întoarcerea nimuricului, bineînţeles cu ghiduşiile de rigoare.
"Happy" End.
marți, 1 septembrie 2009
datoria unei lepşe
... e să te descoase. De fapt nu ea în sine e de vină, ci cel care o trimite, asta de acum fiind provocată de deea.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să faci ce îţi place, ce ai face?
Aş dormi
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să iubeşti, pe cine ai iubi?
Pe ... nimeni în special.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să vorbeşti, ce ai spune?
Circumferinţa vieţii mele, pe de-o parte egalând multitudinea de oportunităţi care, ivindu-se în momente din cele mai diverse, fac posibile remarcarea impresionantă a veleităţilor nedescoperite în care cu toţii zăcem încă de când ne naştem şi până în ziua când le descoperim fără vreo abilitate remarcabilă din partea noastră, şi de altă parte motivul impresionant şi iraţional de a trăi, face din întregul şablon care, fără îndoială este corect şi greşit în acelaşi timp, o capodoperă fără margini de marginalizată, în opoziţie cu alte forme care, având alte directive fără cea mai mică umbra de îndoială, îşi fac cunoscută prin însăşi natura fără nod circumferic, insuficientele resurse de inovaţie şi angajament.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ţipi, de ce ai ţipa?
Că nu a ieşit totul cum credeam.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să râzi, de ce ai râde?
De mine. De mine râd cel mai bine.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să plângi, de ce ai plânge?
De prostiile mele.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să bei, ce ai bea?
Având în vedere că e ultima oară, probabil că aş fi curios să încerc ceva substanţă chimică, care să mă facă să bubui.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să alergi, spre ce direcţie ai alerga?
Spre un tren venind tare. "Hai mă să te văd, care pe care". Aş pierde, dar măcar mecanicul o să se sperie de mine.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să desenezi, ce ai desena?
Interiorul unei maşini de spălat vase.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să scrii, ce ai scrie?
Numerele corecte de pe un bilet de loterie.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să citeşti, ce ai citi?
Sentimentele din ochii iubitei.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să furi, ce ai fura?
Nişte pepeni.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ceri scuze, cui te-ai adresa?
Nimănui.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să răneşti, pe cine ai răni?
Pe nimeni.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să te rogi, ce ai cere?
O soţie bună. Sunt pe interes, că dacă o găsesc pe ea, se zice că găsesc fericirea. Asta explică de ce mulţi bărbaţi nu sunt fericiţi în căsnicie, că nu ştiu să aleagă.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să dai, ce ai da?
Bună ziua lumii.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să faci ce îţi place, ce ai face?
Aş dormi
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să iubeşti, pe cine ai iubi?
Pe ... nimeni în special.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să vorbeşti, ce ai spune?
Circumferinţa vieţii mele, pe de-o parte egalând multitudinea de oportunităţi care, ivindu-se în momente din cele mai diverse, fac posibile remarcarea impresionantă a veleităţilor nedescoperite în care cu toţii zăcem încă de când ne naştem şi până în ziua când le descoperim fără vreo abilitate remarcabilă din partea noastră, şi de altă parte motivul impresionant şi iraţional de a trăi, face din întregul şablon care, fără îndoială este corect şi greşit în acelaşi timp, o capodoperă fără margini de marginalizată, în opoziţie cu alte forme care, având alte directive fără cea mai mică umbra de îndoială, îşi fac cunoscută prin însăşi natura fără nod circumferic, insuficientele resurse de inovaţie şi angajament.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ţipi, de ce ai ţipa?
Că nu a ieşit totul cum credeam.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să râzi, de ce ai râde?
De mine. De mine râd cel mai bine.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să plângi, de ce ai plânge?
De prostiile mele.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să bei, ce ai bea?
Având în vedere că e ultima oară, probabil că aş fi curios să încerc ceva substanţă chimică, care să mă facă să bubui.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să alergi, spre ce direcţie ai alerga?
Spre un tren venind tare. "Hai mă să te văd, care pe care". Aş pierde, dar măcar mecanicul o să se sperie de mine.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să desenezi, ce ai desena?
Interiorul unei maşini de spălat vase.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să scrii, ce ai scrie?
Numerele corecte de pe un bilet de loterie.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să citeşti, ce ai citi?
Sentimentele din ochii iubitei.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să furi, ce ai fura?
Nişte pepeni.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ceri scuze, cui te-ai adresa?
Nimănui.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să răneşti, pe cine ai răni?
Pe nimeni.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să te rogi, ce ai cere?
O soţie bună. Sunt pe interes, că dacă o găsesc pe ea, se zice că găsesc fericirea. Asta explică de ce mulţi bărbaţi nu sunt fericiţi în căsnicie, că nu ştiu să aleagă.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să dai, ce ai da?
Bună ziua lumii.
sâmbătă, 29 august 2009
călătoria unui vierme
Nu ştiu de unde venim, nu ştiu cum m-am născut, ci prima oară când am deschis ochii mi-am simțit părinţii dându-mi de mâncare, mie, şi celor 2000 de fraţi ai mei. Din acea zi a început explorarea mediului înconjurător. E întuneric beznă, oare așa săraci suntem, de nu ne permitem să plătim factura? În fine, trec apoi la descoperiri. Remarc că nu am fost primul dintre frați care s-a deșteptat, ci mai sunt alții care acum sunt activi în ... cum să-i spun oare ... în câmpul muncii.
Evident că vreau să învăț de la ei, așa că bag la cap cum pentru a mânca, trebuie întât să muncești. Și ce mâncăm noi? Ne devorăm casa în care ne-am născut. Nu știu cum de putem fi atât de insensibili, dar după ce trag vreo două lacrimi pe nas, mă apuc și eu de treabă, că stomacul începe să-și ceară drepturile.
Pe măsură ce zilele trec am învățat mai multe despre viață. Trebuie să lupți ca să ajungi cineva. Aici este un întreg oraș organizat, cu primărie, poliție, spital. Conducătorii noștrii sunt părinții. Ei ne apropă sau ne resping cererile de transfer în alt cartier. Da, pentru că și aici sunt cartiere mai bune, sau mai rău famate.
Cel mai bun cartier se cheamă Inima; acolo toți sunt sănătoși din punct de vedere fizic, dar de asemenea toți sunt emo. Sunt multe sinucideri, și cu toate acestea toată lumea trage acolo, că cică e potol bun. Cum eu sunt în cartierul Intestinul Gros, care este cel mai plin de violență, m-am gândit să mă transfer. Dar se pare că n-aș avea viață lungă prin Inimă; mă gândesc la alte opțiuni.
În Creier este crema societății noastre. Toți cercetătorii noștri, oameni respectați, sunt acolo. Ei lucrează acolo pentru a îmbunătății traiul tuturor. Vor să facă Creier peste tot, să fie un singur cartier mare, frumos, și prosper. E frumos ce viață ne așteaptă.
Până mi-am pus eu cererea de transfer la primărie, până s-au uitat peste ea și au analizat-o, au trecut mai multe zile. Văzând că nu se mișcă nimic, mă duc personal acolo să mă interesez. În primărie era un haos total. Nimeni nu știa de nimeni și nimic; toți erau ocupați să strângă provizii, parcă ar fi vrut să emigreze. Cât stau acolo și încerc să dau de capăt situației, vine o știre de ultima oră prin intestinul subțire ... "CREIERUL NU MAI E!"
Cum adică nu mai e? Auzisem eu ceva povești despre sfârșitul lumii, dar nu mă preocupa prea tare. Acum degeaba întrebam în stânga și în dreapta, că nu răspunde nimeni. Toți își strâng bagajele, să se mute prin alte cartiere. Ies de acolo, dezgustat de lipsa de politețe din partea angajaților plătiți de noi, contribuabilii de rând.
Trag aer proaspăt în piept cum ies din clădire ca să-mi revin, când deodată aud din deal (pe deal era creierul) o mulțime de viermi revărsându-se înspre celelalte cartiere. Oamenii de știință, cercetătorii, toți aveau ochii scoși din orbite de foame, și devorau tot ce prindeau în cale. Nu le mai păsa de respectul celorlalți. În urma lor rămăseseră stâncile albe, și un gol imens.
Am cugetat puțin și apoi mi-am dat seama ce înseamnă asta: Anarhie. Unul pe altul se îmbrâncesc, rata criminalității era la vârf. Îmi era frică așa că m-am ascuns într-un deget ... gol. Simt un obiect ciudat, dar plăcut la atingere, și mă încolăcesc în jurul lui. După un timp mă prinde foamea, încerc să mușc, dar nu e de mâncare. Atunci îmi amintesc de o poveste spusă de unul de oamenii învățați cu mai mult timp în urmă. Era o teorie, cum că noi nu suntem singuri în univers, și că sunt două lumi. Una în care stăm noi, și una deasupra noastră. Aici noi suntem stăpânii, dar acolo se pare că sunt casele noastre stăpâni. Nimeni n-a aprobat teoria asta. Păi cum? adică orașul nostru a fost viu ca noi? A mers, s-a târât?
M-am luat cu vorba și am uitat ce vroiam să spun. Mai ziceau că de la o vreme, casa noastră, când erau vie, s-a unit cu o altă casă. Și dovada faptului este acest obiect ciudat în jurul degetului. Deși totul în jur se degradează, el rămâne lucios, întreg, remarcabil de frumos. Și se zice că dacă poți privi adânc în acest obiect, poți simți cealaltă casă. Ce frumos sună, supranatural. Știu, știu că sunt povești de spus copiilor, dar mie mai îmi alină foamea.
Încet, încet mă sting. Simt cum mă las puterile. Afară gălăgia a încetat, este o liniște benefică. Mă gândesc cum am fost, și peste puțin timp nu mai sunt.
miercuri, 26 august 2009
ăla mic, ce respiră greu
Astăzi mi-am amintit de respiraţia urâtă, cu ocazia şederii lângă un amic care atunci când râdea îşi împrăştia savoarea, şi îmi pierea tot cheful de amuzament. Dacă ar fi doar el, nu m-aş plânge. Mai sunt însă şi alţi oameni pe care trebuie să-i suport, şi chiar şi faptul că se urcă în maşină cu mine, atrage un miros specific, nu plăcut. Fără să vreau am ajuns să urăsc respiraţia urâtă. Este un lucru foarte deranjant, şi inevitabil trebuie să iau distanţă.
Acum serios, s-a inventat până şi apa de gură; nu-ţi mai iei un kent seria 8, şi iei un flacon cu preţioasa licoare. Garantez că ţine mai mult decât ţigările.
Ştiu că dau impresia că sunt fiţos, şi am pretenţii, dar n-am ce face, e instinctul.
Acum serios, s-a inventat până şi apa de gură; nu-ţi mai iei un kent seria 8, şi iei un flacon cu preţioasa licoare. Garantez că ţine mai mult decât ţigările.
Ştiu că dau impresia că sunt fiţos, şi am pretenţii, dar n-am ce face, e instinctul.
marți, 25 august 2009
trist cu criza asta
Sunt două feluri de criză la noi. Poate şi prin alte ţări, nu ştiu.
Primul fel este criza reală. Acolo unde vânzările s-au redus drastic, nu se mai caută produsul respectiv, nu mai sunt comenzi, aşa că oamenii stau degeaba. Şomaj, restructurări, disperare.
Al doilea fel este criza fantomă. Vânzările nu s-au redus, ci dimpotrivă, au crescut, prin urmare oamenii muncesc mai mult. În loc să stimuleze lucrătorii cu ceva în plus la salariu pentru efortul în plus, ei o dau cu criza, şi mai trag la ei 15-20%. Explicaţia e simplă, şi vine de la conducere. "Este criză, vedeţi şi voi că nu sunt lichidităţi". De unde atâta abureală? Adică, eu lucrez mai mult dar sunt plătit mai puţin, şi cu toate astea ar trebui să fiu mulţumit?
Ar putea spune pur şi simplu "Îţi dau salariul minim pe economie dacă vreau, şi te pun să munceşti mai mult, pentru că mă pot lipsi de tine; uite câţi caută de lucru"... dar nu să învoce criza, când de fapt banii vin.
Am văzut mai multe companii cum în afara salariului de bază (pe care se străduiesc să-l ducă la minim), bonusurile şi ce era în plus nu se mai dau oficial, ci în mână pur şi simplu. Şi de aici până la "îţi dau cât vreau", nu este mult.
E trist cum omul lucrător este luat de prost.
Primul fel este criza reală. Acolo unde vânzările s-au redus drastic, nu se mai caută produsul respectiv, nu mai sunt comenzi, aşa că oamenii stau degeaba. Şomaj, restructurări, disperare.
Al doilea fel este criza fantomă. Vânzările nu s-au redus, ci dimpotrivă, au crescut, prin urmare oamenii muncesc mai mult. În loc să stimuleze lucrătorii cu ceva în plus la salariu pentru efortul în plus, ei o dau cu criza, şi mai trag la ei 15-20%. Explicaţia e simplă, şi vine de la conducere. "Este criză, vedeţi şi voi că nu sunt lichidităţi". De unde atâta abureală? Adică, eu lucrez mai mult dar sunt plătit mai puţin, şi cu toate astea ar trebui să fiu mulţumit?
Ar putea spune pur şi simplu "Îţi dau salariul minim pe economie dacă vreau, şi te pun să munceşti mai mult, pentru că mă pot lipsi de tine; uite câţi caută de lucru"... dar nu să învoce criza, când de fapt banii vin.
Am văzut mai multe companii cum în afara salariului de bază (pe care se străduiesc să-l ducă la minim), bonusurile şi ce era în plus nu se mai dau oficial, ci în mână pur şi simplu. Şi de aici până la "îţi dau cât vreau", nu este mult.
E trist cum omul lucrător este luat de prost.
luni, 24 august 2009
cât încă..
... vine dimineaţa, cred că ziua de azi poate fi mai bună decât cea de ieri
... ne mai ajutăm unul pe altul, nu voi înceta să cred că suntem făcuţi dintr-un aluat bun
... inima se vindecă, un nou început este de aşteptat
... mai visez cu ochii deschişi, am speranţa care-mi dă putere
... mai trăiesc, nu-i voi uita pe cei care nu mai sunt
... mai zâmbesc, am o inimă optimistă
... mai iubesc, nu trăiesc degeaba
... ne mai ajutăm unul pe altul, nu voi înceta să cred că suntem făcuţi dintr-un aluat bun
... inima se vindecă, un nou început este de aşteptat
... mai visez cu ochii deschişi, am speranţa care-mi dă putere
... mai trăiesc, nu-i voi uita pe cei care nu mai sunt
... mai zâmbesc, am o inimă optimistă
... mai iubesc, nu trăiesc degeaba
marți, 18 august 2009
dar eu vreau aşa
După o zi cel puţin călduroasă, aveam o stare în care trupul cerea cola. Prin urmare, ascultându-mi instinctele, opresc la un mic magazin să mă aprovizionez. Nu avea cola, dar avea pepsi. Bine, merge şi ăla.
- La cât să vă dau, la doi jumate, sau la doi?
- La doi.
- Dar şi acela la doi jumate are acelaşi preţ, sigur vreţi la doi?
Făcând pe ofensatul, îi confirm.
După ce am plecat au început să-mi iasă iritaţii pe nervul simpatic.
Şi ce dacă e mai mult, dacă eu n-am nevoie de mai mult?
'Da-i la acelaşi preţ' ... pâff.
- La cât să vă dau, la doi jumate, sau la doi?
- La doi.
- Dar şi acela la doi jumate are acelaşi preţ, sigur vreţi la doi?
Făcând pe ofensatul, îi confirm.
După ce am plecat au început să-mi iasă iritaţii pe nervul simpatic.
Şi ce dacă e mai mult, dacă eu n-am nevoie de mai mult?
'Da-i la acelaşi preţ' ... pâff.
miercuri, 12 august 2009
dezgustător
Am văzut mai devreme într-un video micuţ cum două fete/femei s-au luat la bătaie. Motivul a fost de-a dreptul jalnic, nici nu are rost să-l menţionez. Cert e că şi-au dat jos toată graţia, tot respectul de sine, au ignorat tot ce-i în jur, şi s-au pus pe caftit. Cu ţipete isterice, spasme de parcă le tăia cineva, fără nici un pic de autocontrol, de ruşine ce să mai zic, lipsea cu desăvârşire. Ca şi mintea, care o luase la fugă, plictisindu-se în preagraţiosul cerebel.
Mie nu mi se pare deloc amuzant, dezgustător de-a dreptul. Dar iată că pentru cei de faţă a fost un prilej bun de glume, râsete. Fiecare şi-a scos telefonul să le filmeze, o poză de amintire. Peste tot văd la bărbaţi ataşamentul ăsta pentru "chick fights". Oi fi eu cu sorcova, că nu îmi place deloc.
Mie nu mi se pare deloc amuzant, dezgustător de-a dreptul. Dar iată că pentru cei de faţă a fost un prilej bun de glume, râsete. Fiecare şi-a scos telefonul să le filmeze, o poză de amintire. Peste tot văd la bărbaţi ataşamentul ăsta pentru "chick fights". Oi fi eu cu sorcova, că nu îmi place deloc.
marți, 11 august 2009
întrebare esenţială
Ce am de pierdut de aici?
Trăiesc într-o lume a vânzărilor, fiecare vinde orice, oricând, oricum. E uşor. Tot ce trebuie să faci este să te joci cu mintea omului, să îl convingi că are neapărată nevoie să-ţi cumpere produsul. Şi îţi prezintă beneficiile, multe şi măreţe; nu ai motive ca să nu cumperi.
Din nefericire, mulţi nu ştiu răspunde dacă îi întrebi "şi de pierdut ce am?". Răspunsul va fi "nimic". Asta pentru că au fost educaţi ca nici un cuvânt negativ să nu fie adus la adresa produsului, pentru ca acel cumpărător să nu-şi piardă încrederea.
Răspunsul lui este ireal şi se vede de la o poştă că pe el nu-l interesează ce ai de pierdut, ci doar ce ai "de câştigat". Am pus ghilimelele pentru că de fapt el câştigă de pe urma ta.
Sunt oameni care sunt profesionişti în arta vânzărilor; se joacă foarte drăguţ cu mintea celorlalţi, şi le pot vinde orice, chiar dacă produsul are cotaţii negative.
Dur domeniu, şi până la urmă este greu să fii şi cumpărător.
Trăiesc într-o lume a vânzărilor, fiecare vinde orice, oricând, oricum. E uşor. Tot ce trebuie să faci este să te joci cu mintea omului, să îl convingi că are neapărată nevoie să-ţi cumpere produsul. Şi îţi prezintă beneficiile, multe şi măreţe; nu ai motive ca să nu cumperi.
Din nefericire, mulţi nu ştiu răspunde dacă îi întrebi "şi de pierdut ce am?". Răspunsul va fi "nimic". Asta pentru că au fost educaţi ca nici un cuvânt negativ să nu fie adus la adresa produsului, pentru ca acel cumpărător să nu-şi piardă încrederea.
Răspunsul lui este ireal şi se vede de la o poştă că pe el nu-l interesează ce ai de pierdut, ci doar ce ai "de câştigat". Am pus ghilimelele pentru că de fapt el câştigă de pe urma ta.
Sunt oameni care sunt profesionişti în arta vânzărilor; se joacă foarte drăguţ cu mintea celorlalţi, şi le pot vinde orice, chiar dacă produsul are cotaţii negative.
Dur domeniu, şi până la urmă este greu să fii şi cumpărător.
duminică, 9 august 2009
tonomatul de ştiri
Încep şi eu cu "nu ştiu la alţii cum e, dar la noi" mass-media este destul de legată de politică. Televiziune, radio, ziar, au la cârmă oameni care, săracii de ei, probabil se plictisesc, şi fac din uneltele de informare de care dispun, locul lor de joacă. Cu ce se joacă? Cu minţile oamenilor care vor să fie informaţi.
Începând de la nenea care s-a împiedicat şi şi-a rupt piciorul, dar ştirea sună cum că a vrut să se sinucidă, până la erori de genul articolului cu planetele telurice, presa este brăzdată în lung și în lat de săpători după senzațional.
Nu mai contează adevărul, ci senzaționalul. Din păcate s-a cam pierdut esența știrilor.
Nu mă mai uit la televizor, ziare şi altele de genul. Politica? o scârbă. Sportul? telenovelă. Cultură? mă abţin, ca să nu fiu tentat să vorbesc urât.
Au mai rămas satele împrăștiate unde nu există alte ştiri decât cele date de omul care are casa pe deal şi ţipă uneori Băăăăăă, vine ploaie mare.
Începând de la nenea care s-a împiedicat şi şi-a rupt piciorul, dar ştirea sună cum că a vrut să se sinucidă, până la erori de genul articolului cu planetele telurice, presa este brăzdată în lung și în lat de săpători după senzațional.
Nu mai contează adevărul, ci senzaționalul. Din păcate s-a cam pierdut esența știrilor.
Nu mă mai uit la televizor, ziare şi altele de genul. Politica? o scârbă. Sportul? telenovelă. Cultură? mă abţin, ca să nu fiu tentat să vorbesc urât.
Au mai rămas satele împrăștiate unde nu există alte ştiri decât cele date de omul care are casa pe deal şi ţipă uneori Băăăăăă, vine ploaie mare.
miercuri, 29 iulie 2009
încerc, dar ...
Am o problemă. Poate părea minoră, dar e destul de importantă şi mă afectează destul încât să-mi dea viaţa peste cap. Mă stresez prea uşor pentru viitorul apropiat, pentru ziua de mâine, să nu mai zic pentru prezent. Nu eram aşa înainte; parcă eram mai calm, luam lucrurile cu îngăduinţă, şi parcă aveam şi un zâmbet pe buze.
Mă îngrijorez cum o să mă descurc mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare şi aşa mai departe. Iar lucrul ăsta îmi distruge ziua prezentă.
Încerc să mă reabilitez dar e greu. Abia de vreo 2 zile mi-am dat seama de asta, când m-am analizat într-un moment cât de cât lucid. Sper să reuşesc, sper să mă bucur iarăşi de prezent. Grijile mele exagerate vin din anticipările mele care sunt uneori pesimiste. Uneori... destul de des în ultima vreme; şi nu îşi iau rostul, pentru că nu neapărat de mine depinde ziua de mâine.
Îmi amintesc de acum un an ... doi, ce fain mă simţeam, eram mai împlinit. Asta deşi nu aveam mai multe motive de mulţumire ca acum. Sunt un ciudat.
Mă îngrijorez cum o să mă descurc mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare şi aşa mai departe. Iar lucrul ăsta îmi distruge ziua prezentă.
Încerc să mă reabilitez dar e greu. Abia de vreo 2 zile mi-am dat seama de asta, când m-am analizat într-un moment cât de cât lucid. Sper să reuşesc, sper să mă bucur iarăşi de prezent. Grijile mele exagerate vin din anticipările mele care sunt uneori pesimiste. Uneori... destul de des în ultima vreme; şi nu îşi iau rostul, pentru că nu neapărat de mine depinde ziua de mâine.
Îmi amintesc de acum un an ... doi, ce fain mă simţeam, eram mai împlinit. Asta deşi nu aveam mai multe motive de mulţumire ca acum. Sunt un ciudat.
sâmbătă, 11 iulie 2009
ring! ring!
Încep să urăsc telefoanele, şi îmi vine să-l arunc pe geam atunci când sună. Primul gând e "cine ce mai vrea de la mine?". Iar scopul apelului ăsta e de obicei.
Bine, nu toate apelurile pe care le primesc sunt fixate pe latura 'dă-mi'; 90% cam asta fac. Doar mă uit la cine sună şi îmi dau seama în mare ce vrea.
Încep cu tipul care foloseşte serviciul "Sună-mă". Pur şi simplu mă lasă perplex. Adică eu să te sun pe banii mei ca tu să-mi ceri alţi bani. Rămân atât de uimit, încât uit să-l sun.
Mai sunt şi alţi pierde-vară mai cu stare. Ei au credit să mă sune să-mi ceară. Doar că ei sunt cei insistenţi. Deşi le zic că nu pot/nu vreau/nu am, atacul continuă cu "hai că o să ţi-i dau mai încolo"; sigur că da.
Un exemplu de mai devreme.
riiiing!
- Da
- Mă auzi? (începe să tuşească)
- Te aud
- Alo? Mă auzi? (probabil n-a auzit când i-am raspuns pentru că tuşea ... acum iar tuşeşte)
Încep să ţip - DA!!!
- Alo? de ce nu zici nimic? (se opreşte tusea)
- Eu te aud; spune.
- Dă-mi şi mie 100 de lei până pe 22.
- Nu am, încă n-am ajuns la bancomat.
- Hai măi că o să ţi-i dau, doar ce crezi.
- Dar NU AM!!! de ce nu înţelegi?
- Mda, bine, mersi.
Într-o zi o să încep să ţin predici la telefon pentru a preîntâmpina eventualele cereri.
Ceva în gen "Auzi? De câte ori ţi-am cerut bani? că am mai mulţi? Sigur că am. De ce oare? M-ai văzut pe mine aruncând cu bani prin bar cum faci tu? Câţi bani fumez eu pe zi? Zero. De câte ori m-ai văzut beat? Nu te poţi aştepta să primeşti ceva, dacă ce ai arunci la gunoi cu o nepăsare fenomenală. Elimină din buget inutilităţile, şi să vezi cum o să ai. Şi atunci, da, chiar o să mă împrumut să-ţi dau, atunci când o să ai o nevoie urgentă. Până atunci eu nu o să-ţi mai alimentez prostia!" Şi Zbang! Telefonul în nas.
Presimt că nu-i departe ziua aia.
Poate am luat-o prea în tragic, mai ales că nu sunt sunat foarte des, iar 60% din apeluri sunt în interes de servici.
Bine, nu toate apelurile pe care le primesc sunt fixate pe latura 'dă-mi'; 90% cam asta fac. Doar mă uit la cine sună şi îmi dau seama în mare ce vrea.
Încep cu tipul care foloseşte serviciul "Sună-mă". Pur şi simplu mă lasă perplex. Adică eu să te sun pe banii mei ca tu să-mi ceri alţi bani. Rămân atât de uimit, încât uit să-l sun.
Mai sunt şi alţi pierde-vară mai cu stare. Ei au credit să mă sune să-mi ceară. Doar că ei sunt cei insistenţi. Deşi le zic că nu pot/nu vreau/nu am, atacul continuă cu "hai că o să ţi-i dau mai încolo"; sigur că da.
Un exemplu de mai devreme.
riiiing!
- Da
- Mă auzi? (începe să tuşească)
- Te aud
- Alo? Mă auzi? (probabil n-a auzit când i-am raspuns pentru că tuşea ... acum iar tuşeşte)
Încep să ţip - DA!!!
- Alo? de ce nu zici nimic? (se opreşte tusea)
- Eu te aud; spune.
- Dă-mi şi mie 100 de lei până pe 22.
- Nu am, încă n-am ajuns la bancomat.
- Hai măi că o să ţi-i dau, doar ce crezi.
- Dar NU AM!!! de ce nu înţelegi?
- Mda, bine, mersi.
Într-o zi o să încep să ţin predici la telefon pentru a preîntâmpina eventualele cereri.
Ceva în gen "Auzi? De câte ori ţi-am cerut bani? că am mai mulţi? Sigur că am. De ce oare? M-ai văzut pe mine aruncând cu bani prin bar cum faci tu? Câţi bani fumez eu pe zi? Zero. De câte ori m-ai văzut beat? Nu te poţi aştepta să primeşti ceva, dacă ce ai arunci la gunoi cu o nepăsare fenomenală. Elimină din buget inutilităţile, şi să vezi cum o să ai. Şi atunci, da, chiar o să mă împrumut să-ţi dau, atunci când o să ai o nevoie urgentă. Până atunci eu nu o să-ţi mai alimentez prostia!" Şi Zbang! Telefonul în nas.
Presimt că nu-i departe ziua aia.
Poate am luat-o prea în tragic, mai ales că nu sunt sunat foarte des, iar 60% din apeluri sunt în interes de servici.
miercuri, 8 iulie 2009
walkie talkie guy
Urcăm în maşină.
- Ce s-a încins aici, cam puternic soarele.
- Da, da, păi se şi vede, nu? ce să-i faci, aşa e viaţa, ne topim, ne topim, dar ce să facem. Trebuie şi din ăsta.
- Dar se pare că o să şi plouă azi.
- Păi normal, sigur că da, doar trebuie şi ploaie, sigur că da, altfel... ce să facem.
...
- Mergem?
- Cum să nu; sigur că da. Stăm stăm, dar mai şi mergem. Avem şi alte treburi, mergem, mergem, cum să nu.
Gazda:
- Şi nu vreţi un pahar de suc? nimic?
- Nuuuuuuuuuu, nu nu nu nu, mulţumim mult. Am totul la mine aici în plasă, nu e nevoie, mulţumim frumos. Ştiu că atunci când mergi la cineva nu e frumos să refuzi, dar mulţumim foarte mult, dar nu nu nu; trebuie să mergem, că aşa-i viaţa; mergem, mergem, cum să nu.
După ce ne-am despărţit de nenea ăsta, am întrebat cealaltă persoană care era cu mine, şi care îl cunoştea mai bine.
- Am eu impresia, sau omul ăsta vorbeşte mult şi degeaba?
- Oooooo da.
Oare ce iese când se întâlnesc doi la fel?
- Ce s-a încins aici, cam puternic soarele.
- Da, da, păi se şi vede, nu? ce să-i faci, aşa e viaţa, ne topim, ne topim, dar ce să facem. Trebuie şi din ăsta.
- Dar se pare că o să şi plouă azi.
- Păi normal, sigur că da, doar trebuie şi ploaie, sigur că da, altfel... ce să facem.
...
- Mergem?
- Cum să nu; sigur că da. Stăm stăm, dar mai şi mergem. Avem şi alte treburi, mergem, mergem, cum să nu.
Gazda:
- Şi nu vreţi un pahar de suc? nimic?
- Nuuuuuuuuuu, nu nu nu nu, mulţumim mult. Am totul la mine aici în plasă, nu e nevoie, mulţumim frumos. Ştiu că atunci când mergi la cineva nu e frumos să refuzi, dar mulţumim foarte mult, dar nu nu nu; trebuie să mergem, că aşa-i viaţa; mergem, mergem, cum să nu.
După ce ne-am despărţit de nenea ăsta, am întrebat cealaltă persoană care era cu mine, şi care îl cunoştea mai bine.
- Am eu impresia, sau omul ăsta vorbeşte mult şi degeaba?
- Oooooo da.
Oare ce iese când se întâlnesc doi la fel?
miercuri, 1 iulie 2009
paranoic?
Sunt absolut convins că mă agit prea tare, în toate privinţele.
Astăzi, după ce am pornit maşina, tot auzeam un vâjâit când acceleram şi deceleram. Sigur că deja mi-au venit gânduri ... "oh nu! ce poate fi? dacă este vreun rulment buşit? programare la service, stat pe tuşă câteva zile, şi asta chiar acum, când se aşează lucrurile". După un timp s-a oprit şi nu a mai făcut prostii. M-am calmat.
În mod normal sunt foarte prevăzător, astăzi piticul respectiv cred că lipseşte de la post. Într-o parcare era un şanţ, nu prea mare, şi am zis că trec peste el uşor, uşor. Am avut un mic moment de ezitare "dacă nu mai ies?" ... "eh, o să ies eu". Ei bine, n-am mai ieşit, ci cu cât încercat mai mult să ies, cu atât mă afundam mai tare. După două încercări m-am oprit şi am sunat un prieten care a venit şi m-a scos. Am fost salvat. Următoarea pe listă: dacă am dereglat ceva pe dedesubt? dacă s-a fisurat vreo garnitură şi o să curgă ceva lichide? Mă duc imediat şi o să mă uit şi la asta. O să-i fac referat piticului prevăzător pentru absenţă nemotivată; păi chiar aşa?
Sunt un pic paranoic, sunt şi conştient că n-are trebui să fiu, şi sper să găsesc ceva leac în viitorul apropiat. O atitudine de genul "tabla se îndreaptă, noi să fim sănătoşi".
joi, 25 iunie 2009
mulţumiri
Am fost ca şi animăluţul din poză. Mă uitam pesimist ce se petrece în lume, urându-mă pentru că îmi pasă, urând tot ce a fost. Apoi mi-am dat seama că trebuie să mă uit în altă parte pentru a fi iarăşi un elefănţel cu poftă de viaţă, de jungla numită civilizaţie. M-am uitat şi te-am găsit, pot să zic că ai apărit din nimic. Nu am dat înapoi de la a te cunoaşte mai bine, în felul ăsta sperând să-mi mut gândurile în locuinţă nouă. Nu de dragul de a fi în altă parte, ci doar pentru a nu sta în acea casă veche, goală.
Speranţa s-a transformat în fapt, aşa că, încetul cu încetul, m-am detaşat de putreziciunea gândurilor vechi şi nesănătoase. Am revenit iarăşi cu picioarele pe pământ, lucid, hotărât să nu mai alunec, oricât de mare ar fi tentaţia.
O viaţă am, şi pe aia să o arunc la gunoi? E îngrămădeală acolo, nu-mi place îmbulzeala.
Mulţumesc pentru ajutorul dat, chiar dacă nu şti şi poate nu vei şti niciodată ce influenţă ai avut asupra mea.
marți, 23 iunie 2009
leapşă despre branduri
Am căpătat-o de la Kali, şi cum prin căpăţâna mea bate vântul, aici este.
Dacă vor să o facă Amazing Style, Andrea, şi cine-o mai vrea.
Dacă vor să o facă Amazing Style, Andrea, şi cine-o mai vrea.
duminică, 21 iunie 2009
marți, 16 iunie 2009
bicicleta pentru fetiţe
Abia azi am găsit explicaţia la diferenţa dintre bicicleta de bărbaţi, şi cea de femei.
Şi o scriu aici ca să nu o uit, deşi a rămas înţepenită în aiurelile din mintea mea.
Aşadar bicicletele pentru femei sunt construite fără cadru ridicat pentru că înainte femeile mergeau în fustă pe bicicletă. Ce geniu sunt, sunt cu un pas mai aproape de desăvârşire. Şi un pic distrus, dar e altă poveste.
Şi o scriu aici ca să nu o uit, deşi a rămas înţepenită în aiurelile din mintea mea.
Aşadar bicicletele pentru femei sunt construite fără cadru ridicat pentru că înainte femeile mergeau în fustă pe bicicletă. Ce geniu sunt, sunt cu un pas mai aproape de desăvârşire. Şi un pic distrus, dar e altă poveste.
luni, 15 iunie 2009
nu şti că ştiu ce ştii că nu ştiu
Ştiu că mă placi, ştiu că eşti prea timidă să-mi spui. Sunt relaxat; nu-mi pasă.
Ştiu ce poze urâte ai. Nu şti că le am. De asemenea, nu-mi pasă.
Ştiu că mi-ai distrus o anumită relaţie. Nu şti că ştiu lucrul ăsta. Iar nu-mi pasă.
Fiecare paragraf de mai sus este pentru o altă persoană. Ştiu, deci te cunosc mai bine.
Ştiu ce poze urâte ai. Nu şti că le am. De asemenea, nu-mi pasă.
Ştiu că mi-ai distrus o anumită relaţie. Nu şti că ştiu lucrul ăsta. Iar nu-mi pasă.
Fiecare paragraf de mai sus este pentru o altă persoană. Ştiu, deci te cunosc mai bine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)