călătoria unui vierme

Nu ştiu de unde venim, nu ştiu cum m-am născut, ci prima oară când am deschis ochii mi-am simțit părinţii dându-mi de mâncare, mie, şi celor 2000 de fraţi ai mei. Din acea zi a început explorarea mediului înconjurător. E întuneric beznă, oare așa săraci suntem, de nu ne permitem să plătim factura? În fine, trec apoi la descoperiri. Remarc că nu am fost primul dintre frați care s-a deșteptat, ci mai sunt alții care acum sunt activi în ... cum să-i spun oare ... în câmpul muncii.

Evident că vreau să învăț de la ei, așa că bag la cap cum pentru a mânca, trebuie întât să muncești. Și ce mâncăm noi? Ne devorăm casa în care ne-am născut. Nu știu cum de putem fi atât de insensibili, dar după ce trag vreo două lacrimi pe nas, mă apuc și eu de treabă, că stomacul începe să-și ceară drepturile.

Pe măsură ce zilele trec am învățat mai multe despre viață. Trebuie să lupți ca să ajungi cineva. Aici este un întreg oraș organizat, cu primărie, poliție, spital. Conducătorii noștrii sunt părinții. Ei ne apropă sau ne resping cererile de transfer în alt cartier. Da, pentru că și aici sunt cartiere mai bune, sau mai rău famate.

Cel mai bun cartier se cheamă Inima; acolo toți sunt sănătoși din punct de vedere fizic, dar de asemenea toți sunt emo. Sunt multe sinucideri, și cu toate acestea toată lumea trage acolo, că cică e potol bun. Cum eu sunt în cartierul Intestinul Gros, care este cel mai plin de violență, m-am gândit să mă transfer. Dar se pare că n-aș avea viață lungă prin Inimă; mă gândesc la alte opțiuni.

În Creier este crema societății noastre. Toți cercetătorii noștri, oameni respectați, sunt acolo. Ei lucrează acolo pentru a îmbunătății traiul tuturor. Vor să facă Creier peste tot, să fie un singur cartier mare, frumos, și prosper. E frumos ce viață ne așteaptă.

Până mi-am pus eu cererea de transfer la primărie, până s-au uitat peste ea și au analizat-o, au trecut mai multe zile. Văzând că nu se mișcă nimic, mă duc personal acolo să mă interesez. În primărie era un haos total. Nimeni nu știa de nimeni și nimic; toți erau ocupați să strângă provizii, parcă ar fi vrut să emigreze. Cât stau acolo și încerc să dau de capăt situației, vine o știre de ultima oră prin intestinul subțire ... "CREIERUL NU MAI E!"
Cum adică nu mai e? Auzisem eu ceva povești despre sfârșitul lumii, dar nu mă preocupa prea tare. Acum degeaba întrebam în stânga și în dreapta, că nu răspunde nimeni. Toți își strâng bagajele, să se mute prin alte cartiere. Ies de acolo, dezgustat de lipsa de politețe din partea angajaților plătiți de noi, contribuabilii de rând.

Trag aer proaspăt în piept cum ies din clădire ca să-mi revin, când deodată aud din deal (pe deal era creierul) o mulțime de viermi revărsându-se înspre celelalte cartiere. Oamenii de știință, cercetătorii, toți aveau ochii scoși din orbite de foame, și devorau tot ce prindeau în cale. Nu le mai păsa de respectul celorlalți. În urma lor rămăseseră stâncile albe, și un gol imens.

Am cugetat puțin și apoi mi-am dat seama ce înseamnă asta: Anarhie. Unul pe altul se îmbrâncesc, rata criminalității era la vârf. Îmi era frică așa că m-am ascuns într-un deget ... gol. Simt un obiect ciudat, dar plăcut la atingere, și mă încolăcesc în jurul lui. După un timp mă prinde foamea, încerc să mușc, dar nu e de mâncare. Atunci îmi amintesc de o poveste spusă de unul de oamenii învățați cu mai mult timp în urmă. Era o teorie, cum că noi nu suntem singuri în univers, și că sunt două lumi. Una în care stăm noi, și una deasupra noastră. Aici noi suntem stăpânii, dar acolo se pare că sunt casele noastre stăpâni. Nimeni n-a aprobat teoria asta. Păi cum? adică orașul nostru a fost viu ca noi? A mers, s-a târât?

M-am luat cu vorba și am uitat ce vroiam să spun. Mai ziceau că de la o vreme, casa noastră, când erau vie, s-a unit cu o altă casă. Și dovada faptului este acest obiect ciudat în jurul degetului. Deși totul în jur se degradează, el rămâne lucios, întreg, remarcabil de frumos. Și se zice că dacă poți privi adânc în acest obiect, poți simți cealaltă casă. Ce frumos sună, supranatural. Știu, știu că sunt povești de spus copiilor, dar mie mai îmi alină foamea.

Încet, încet mă sting. Simt cum mă las puterile. Afară gălăgia a încetat, este o liniște benefică. Mă gândesc cum am fost, și peste puțin timp nu mai sunt.

ăla mic, ce respiră greu

Astăzi mi-am amintit de respiraţia urâtă, cu ocazia şederii lângă un amic care atunci când râdea îşi împrăştia savoarea, şi îmi pierea tot cheful de amuzament. Dacă ar fi doar el, nu m-aş plânge. Mai sunt însă şi alţi oameni pe care trebuie să-i suport, şi chiar şi faptul că se urcă în maşină cu mine, atrage un miros specific, nu plăcut. Fără să vreau am ajuns să urăsc respiraţia urâtă. Este un lucru foarte deranjant, şi inevitabil trebuie să iau distanţă.

Acum serios, s-a inventat până şi apa de gură; nu-ţi mai iei un kent seria 8, şi iei un flacon cu preţioasa licoare. Garantez că ţine mai mult decât ţigările.

Ştiu că dau impresia că sunt fiţos, şi am pretenţii, dar n-am ce face, e instinctul.

trist cu criza asta

Sunt două feluri de criză la noi. Poate şi prin alte ţări, nu ştiu.

Primul fel este criza reală. Acolo unde vânzările s-au redus drastic, nu se mai caută produsul respectiv, nu mai sunt comenzi, aşa că oamenii stau degeaba. Şomaj, restructurări, disperare.

Al doilea fel este criza fantomă. Vânzările nu s-au redus, ci dimpotrivă, au crescut, prin urmare oamenii muncesc mai mult. În loc să stimuleze lucrătorii cu ceva în plus la salariu pentru efortul în plus, ei o dau cu criza, şi mai trag la ei 15-20%. Explicaţia e simplă, şi vine de la conducere. "Este criză, vedeţi şi voi că nu sunt lichidităţi". De unde atâta abureală? Adică, eu lucrez mai mult dar sunt plătit mai puţin, şi cu toate astea ar trebui să fiu mulţumit?
Ar putea spune pur şi simplu "Îţi dau salariul minim pe economie dacă vreau, şi te pun să munceşti mai mult, pentru că mă pot lipsi de tine; uite câţi caută de lucru"... dar nu să învoce criza, când de fapt banii vin.
Am văzut mai multe companii cum în afara salariului de bază (pe care se străduiesc să-l ducă la minim), bonusurile şi ce era în plus nu se mai dau oficial, ci în mână pur şi simplu. Şi de aici până la "îţi dau cât vreau", nu este mult.

E trist cum omul lucrător este luat de prost.

cât încă..

... vine dimineaţa, cred că ziua de azi poate fi mai bună decât cea de ieri

... ne mai ajutăm unul pe altul, nu voi înceta să cred că suntem făcuţi dintr-un aluat bun

... inima se vindecă, un nou început este de aşteptat

... mai visez cu ochii deschişi, am speranţa care-mi dă putere

... mai trăiesc, nu-i voi uita pe cei care nu mai sunt

... mai zâmbesc, am o inimă optimistă

... mai iubesc, nu trăiesc degeaba

dar eu vreau aşa

După o zi cel puţin călduroasă, aveam o stare în care trupul cerea cola. Prin urmare, ascultându-mi instinctele, opresc la un mic magazin să mă aprovizionez. Nu avea cola, dar avea pepsi. Bine, merge şi ăla.
- La cât să vă dau, la doi jumate, sau la doi?
- La doi.
- Dar şi acela la doi jumate are acelaşi preţ, sigur vreţi la doi?
Făcând pe ofensatul, îi confirm.
După ce am plecat au început să-mi iasă iritaţii pe nervul simpatic.
Şi ce dacă e mai mult, dacă eu n-am nevoie de mai mult?
'Da-i la acelaşi preţ' ... pâff.

dezgustător

Am văzut mai devreme într-un video micuţ cum două fete/femei s-au luat la bătaie. Motivul a fost de-a dreptul jalnic, nici nu are rost să-l menţionez. Cert e că şi-au dat jos toată graţia, tot respectul de sine, au ignorat tot ce-i în jur, şi s-au pus pe caftit. Cu ţipete isterice, spasme de parcă le tăia cineva, fără nici un pic de autocontrol, de ruşine ce să mai zic, lipsea cu desăvârşire. Ca şi mintea, care o luase la fugă, plictisindu-se în preagraţiosul cerebel.

Mie nu mi se pare deloc amuzant, dezgustător de-a dreptul. Dar iată că pentru cei de faţă a fost un prilej bun de glume, râsete. Fiecare şi-a scos telefonul să le filmeze, o poză de amintire. Peste tot văd la bărbaţi ataşamentul ăsta pentru "chick fights". Oi fi eu cu sorcova, că nu îmi place deloc.

întrebare esenţială

Ce am de pierdut de aici?

Trăiesc într-o lume a vânzărilor, fiecare vinde orice, oricând, oricum. E uşor. Tot ce trebuie să faci este să te joci cu mintea omului, să îl convingi că are neapărată nevoie să-ţi cumpere produsul. Şi îţi prezintă beneficiile, multe şi măreţe; nu ai motive ca să nu cumperi.
Din nefericire, mulţi nu ştiu răspunde dacă îi întrebi "şi de pierdut ce am?". Răspunsul va fi "nimic". Asta pentru că au fost educaţi ca nici un cuvânt negativ să nu fie adus la adresa produsului, pentru ca acel cumpărător să nu-şi piardă încrederea.
Răspunsul lui este ireal şi se vede de la o poştă că pe el nu-l interesează ce ai de pierdut, ci doar ce ai "de câştigat". Am pus ghilimelele pentru că de fapt el câştigă de pe urma ta.

Sunt oameni care sunt profesionişti în arta vânzărilor; se joacă foarte drăguţ cu mintea celorlalţi, şi le pot vinde orice, chiar dacă produsul are cotaţii negative.

Dur domeniu, şi până la urmă este greu să fii şi cumpărător.

tonomatul de ştiri

Încep şi eu cu "nu ştiu la alţii cum e, dar la noi" mass-media este destul de legată de politică. Televiziune, radio, ziar, au la cârmă oameni care, săracii de ei, probabil se plictisesc, şi fac din uneltele de informare de care dispun, locul lor de joacă. Cu ce se joacă? Cu minţile oamenilor care vor să fie informaţi.
Începând de la nenea care s-a împiedicat şi şi-a rupt piciorul, dar ştirea sună cum că a vrut să se sinucidă, până la erori de genul articolului cu planetele telurice, presa este brăzdată în lung și în lat de săpători după senzațional.
Nu mai contează adevărul, ci senzaționalul. Din păcate s-a cam pierdut esența știrilor.
Nu mă mai uit la televizor, ziare şi altele de genul. Politica? o scârbă. Sportul? telenovelă. Cultură? mă abţin, ca să nu fiu tentat să vorbesc urât.

Au mai rămas satele împrăștiate unde nu există alte ştiri decât cele date de omul care are casa pe deal şi ţipă uneori Băăăăăă, vine ploaie mare.

încerc, dar ...

Am o problemă. Poate părea minoră, dar e destul de importantă şi mă afectează destul încât să-mi dea viaţa peste cap. Mă stresez prea uşor pentru viitorul apropiat, pentru ziua de mâine, să nu mai zic pentru prezent. Nu eram aşa înainte; parcă eram mai calm, luam lucrurile cu îngăduinţă, şi parcă aveam şi un zâmbet pe buze.
Mă îngrijorez cum o să mă descurc mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare şi aşa mai departe. Iar lucrul ăsta îmi distruge ziua prezentă.

Încerc să mă reabilitez dar e greu. Abia de vreo 2 zile mi-am dat seama de asta, când m-am analizat într-un moment cât de cât lucid. Sper să reuşesc, sper să mă bucur iarăşi de prezent. Grijile mele exagerate vin din anticipările mele care sunt uneori pesimiste. Uneori... destul de des în ultima vreme; şi nu îşi iau rostul, pentru că nu neapărat de mine depinde ziua de mâine.

Îmi amintesc de acum un an ... doi, ce fain mă simţeam, eram mai împlinit. Asta deşi nu aveam mai multe motive de mulţumire ca acum. Sunt un ciudat.

ring! ring!

Încep să urăsc telefoanele, şi îmi vine să-l arunc pe geam atunci când sună. Primul gând e "cine ce mai vrea de la mine?". Iar scopul apelului ăsta e de obicei.
Bine, nu toate apelurile pe care le primesc sunt fixate pe latura 'dă-mi'; 90% cam asta fac. Doar mă uit la cine sună şi îmi dau seama în mare ce vrea.
Încep cu tipul care foloseşte serviciul "Sună-mă". Pur şi simplu mă lasă perplex. Adică eu să te sun pe banii mei ca tu să-mi ceri alţi bani. Rămân atât de uimit, încât uit să-l sun.

Mai sunt şi alţi pierde-vară mai cu stare. Ei au credit să mă sune să-mi ceară. Doar că ei sunt cei insistenţi. Deşi le zic că nu pot/nu vreau/nu am, atacul continuă cu "hai că o să ţi-i dau mai încolo"; sigur că da.
Un exemplu de mai devreme.

riiiing!
- Da
- Mă auzi? (începe să tuşească)
- Te aud
- Alo? Mă auzi? (probabil n-a auzit când i-am raspuns pentru că tuşea ... acum iar tuşeşte)
Încep să ţip - DA!!!
- Alo? de ce nu zici nimic? (se opreşte tusea)
- Eu te aud; spune.
- Dă-mi şi mie 100 de lei până pe 22.
- Nu am, încă n-am ajuns la bancomat.
- Hai măi că o să ţi-i dau, doar ce crezi.
- Dar NU AM!!! de ce nu înţelegi?
- Mda, bine, mersi.

Într-o zi o să încep să ţin predici la telefon pentru a preîntâmpina eventualele cereri.

Ceva în gen "Auzi? De câte ori ţi-am cerut bani? că am mai mulţi? Sigur că am. De ce oare? M-ai văzut pe mine aruncând cu bani prin bar cum faci tu? Câţi bani fumez eu pe zi? Zero. De câte ori m-ai văzut beat? Nu te poţi aştepta să primeşti ceva, dacă ce ai arunci la gunoi cu o nepăsare fenomenală. Elimină din buget inutilităţile, şi să vezi cum o să ai. Şi atunci, da, chiar o să mă împrumut să-ţi dau, atunci când o să ai o nevoie urgentă. Până atunci eu nu o să-ţi mai alimentez prostia!" Şi Zbang! Telefonul în nas.
Presimt că nu-i departe ziua aia.

Poate am luat-o prea în tragic, mai ales că nu sunt sunat foarte des, iar 60% din apeluri sunt în interes de servici.

walkie talkie guy

Urcăm în maşină.

- Ce s-a încins aici, cam puternic soarele.
- Da, da, păi se şi vede, nu? ce să-i faci, aşa e viaţa, ne topim, ne topim, dar ce să facem. Trebuie şi din ăsta.
- Dar se pare că o să şi plouă azi.
- Păi normal, sigur că da, doar trebuie şi ploaie, sigur că da, altfel... ce să facem.
...
- Mergem?
- Cum să nu; sigur că da. Stăm stăm, dar mai şi mergem. Avem şi alte treburi, mergem, mergem, cum să nu.
Gazda:
- Şi nu vreţi un pahar de suc? nimic?
- Nuuuuuuuuuu, nu nu nu nu, mulţumim mult. Am totul la mine aici în plasă, nu e nevoie, mulţumim frumos. Ştiu că atunci când mergi la cineva nu e frumos să refuzi, dar mulţumim foarte mult, dar nu nu nu; trebuie să mergem, că aşa-i viaţa; mergem, mergem, cum să nu.

După ce ne-am despărţit de nenea ăsta, am întrebat cealaltă persoană care era cu mine, şi care îl cunoştea mai bine.
- Am eu impresia, sau omul ăsta vorbeşte mult şi degeaba?
- Oooooo da.

Oare ce iese când se întâlnesc doi la fel?

paranoic?

Sunt absolut convins că mă agit prea tare, în toate privinţele.
Astăzi, după ce am pornit maşina, tot auzeam un vâjâit când acceleram şi deceleram. Sigur că deja mi-au venit gânduri ... "oh nu! ce poate fi? dacă este vreun rulment buşit? programare la service, stat pe tuşă câteva zile, şi asta chiar acum, când se aşează lucrurile". După un timp s-a oprit şi nu a mai făcut prostii. M-am calmat.

În mod normal sunt foarte prevăzător, astăzi piticul respectiv cred că lipseşte de la post. Într-o parcare era un şanţ, nu prea mare, şi am zis că trec peste el uşor, uşor. Am avut un mic moment de ezitare "dacă nu mai ies?" ... "eh, o să ies eu". Ei bine, n-am mai ieşit, ci cu cât încercat mai mult să ies, cu atât mă afundam mai tare. După două încercări m-am oprit şi am sunat un prieten care a venit şi m-a scos. Am fost salvat. Următoarea pe listă: dacă am dereglat ceva pe dedesubt? dacă s-a fisurat vreo garnitură şi o să curgă ceva lichide? Mă duc imediat şi o să mă uit şi la asta. O să-i fac referat piticului prevăzător pentru absenţă nemotivată; păi chiar aşa?

Sunt un pic paranoic, sunt şi conştient că n-are trebui să fiu, şi sper să găsesc ceva leac în viitorul apropiat. O atitudine de genul "tabla se îndreaptă, noi să fim sănătoşi".

mulţumiri

Am fost ca şi animăluţul din poză. Mă uitam pesimist ce se petrece în lume, urându-mă pentru că îmi pasă, urând tot ce a fost. Apoi mi-am dat seama că trebuie să mă uit în altă parte pentru a fi iarăşi un elefănţel cu poftă de viaţă, de jungla numită civilizaţie. M-am uitat şi te-am găsit, pot să zic că ai apărit din nimic. Nu am dat înapoi de la a te cunoaşte mai bine, în felul ăsta sperând să-mi mut gândurile în locuinţă nouă. Nu de dragul de a fi în altă parte, ci doar pentru a nu sta în acea casă veche, goală.

Speranţa s-a transformat în fapt, aşa că, încetul cu încetul, m-am detaşat de putreziciunea gândurilor vechi şi nesănătoase. Am revenit iarăşi cu picioarele pe pământ, lucid, hotărât să nu mai alunec, oricât de mare ar fi tentaţia.

O viaţă am, şi pe aia să o arunc la gunoi? E îngrămădeală acolo, nu-mi place îmbulzeala.

Mulţumesc pentru ajutorul dat, chiar dacă nu şti şi poate nu vei şti niciodată ce influenţă ai avut asupra mea.

leapşă despre branduri

Am căpătat-o de la Kali, şi cum prin căpăţâna mea bate vântul, aici este.



Dacă vor să o facă Amazing Style, Andrea, şi cine-o mai vrea.

oamenii din plastic

Sunt perfecţi, dar fără viaţă.

bicicleta pentru fetiţe

Abia azi am găsit explicaţia la diferenţa dintre bicicleta de bărbaţi, şi cea de femei.
Şi o scriu aici ca să nu o uit, deşi a rămas înţepenită în aiurelile din mintea mea.
Aşadar bicicletele pentru femei sunt construite fără cadru ridicat pentru că înainte femeile mergeau în fustă pe bicicletă. Ce geniu sunt, sunt cu un pas mai aproape de desăvârşire. Şi un pic distrus, dar e altă poveste.

nu şti că ştiu ce ştii că nu ştiu

Ştiu că mă placi, ştiu că eşti prea timidă să-mi spui. Sunt relaxat; nu-mi pasă.
Ştiu ce poze urâte ai. Nu şti că le am. De asemenea, nu-mi pasă.
Ştiu că mi-ai distrus o anumită relaţie. Nu şti că ştiu lucrul ăsta. Iar nu-mi pasă.

Fiecare paragraf de mai sus este pentru o altă persoană. Ştiu, deci te cunosc mai bine.

haz de necazul ... meu

Sună una dintre şefe:
- Ai terminat?
- Cum să termin? Doar au trecut numai 12 ore de când lucrez, mai am, mai am.
Prefer bărbaţii să-mi fie superiori decât majoritatea femeilor. Mai ales cele cu "Nu mă interesează! Asta trebuie făcută!" Dar tu eşti proastă? Nu se vede că e imposibil? Şi când spun imposibil, păi chiar e imposibil. Şi să mă scutească cei cu "nimic nu e imposibil"

Ah, şi că tot sunt la haz. Mai nou, multe străduţe dintre blocuri s-au făcut sensuri unice. Pe jumătate de stradă îşi parchează omul colivia, şi se circulă pe jumătatea cealaltă. Ei bine, ies de pe o străduţă din aceasta, dar în acelaşi timp vroia să intre o doamnă foarte hotărâtă. Eu, destul de încăpăţânat la d-astea de obicei, nu o las. Eu vreau să ies primul, mai ales că în faţa ei este un semn cât casa, care se traduce, pentru cei care au primit înţelepciunea să-l descifreze, "Accesul interzis".
Din semne o întreb ce vrea să facă, răspunsul vine repede prin geamul deschis... "Hai dom'le, eu sunt riveran". Nu prea îmi piere mie glasul la surprize, dar aici mi s-a pierdut piuitul, găsindu-l câteva secunde mai târziu printre hohote de râs. Ca şi adăugare, pe semn nu scria adiţional "Cu excepţia...".

Mi-am amintit zilele trecute de bancul cu acel câine ardelenesc, care latră în stilul "no dacă-i musai, ham". Nu întâmplător mi-a venit în memorie, ci văzând un câine culcat în mijlocul drumului naţional. M-am gândit că o fi mort, dar de unde. Se ridică uşor, uşor (probabil tocmai mâncase), eu mă apropiam tot mai tare cu maşina, şi a trebuit să pun frână, pentru că a fost puţin imprevizibil. În loc să se dea din drum, el a început să-şi facă siesta acolo. S-a întins de vreo 3 ori, aşa, ca să nu facă ceva întindere când se dă la o parte. Când deja a început să se şi lingă, m-am gândit că deja e nesimţire, şi m-am dat înspre el claxonându-l. Din mers l-am dojenit părinteşte; "bă, dar tu eşti semafor?"

pielea găinii

Am remarcat că pot face pielea găinii mai des de la o melodie, dacă "intru" în ea. Mai ales dacă închid ochii, şi dau muzica tare, îmi simt pielea că o ia razna. Pe picioare, mâini, spate, aproape pe tot corpul.

Şi m-am gândit că-i tare interesant, asta având în vedere că sistemul nervos simpatic - din care se trag şi nervii conectaţi la procesul pielea găinii - nu îl pot controla. Dar se pare că îl pot porni oricând. Şi adrenalina tot de pe aici îşi are rădăcinile.
Dar acum eram la pielea găinii. O fac în cazul emoţiilor puternice, când mi-e frig, şi cam atât. Am auzit că şi atunci când mă sperii tare se face, dar eu n-am remarcat.

Şi ce e cu pielea asta? Se pare că acolo jos prin apropierea rădăcinii firului de păr, se află nişte mini-muşchi care se contractă. Tot muşchii ăştia sunt responsabili de fenomenul "părul măciucă". Am văzut şi la pisici când se enervează, cum li se ridică părul. Tot de aici vine.

Cică ştiinţiologii (ăştia care ştudiază ştiinţific) spun că pielea găinii mai are un avantaj. Avantaj pentru animale se pare, pentru că omul nu mai are păr, e ... evoluat. Când animalele fac pielea găinii de la frig, între firele de păr intră mai mult aer, şi astfel izolează mai bine contra frigului. Uff, şi câte mii de ani ne-au trebuit până să descoperim termopanul. Aşa, şi omul cum nu are păr(de la caz la caz), cică e inutil.
O explicaţie destul de copilăroasă mi se pare pielea găinii la animale atunci când sunt nervoase. Zic ei că în felul ăsta apar mai mari, să înfricoşeze adversarul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare cam trasă de păr. Da, părul de la pielea găinii, ăla ridicat.

n-am crezut vreodată că ...

- o să-mi placă ploaia
- o să-mi impun să fiu mai serios
- o să cred tot mai puţin în minuni
- o să mă plictisesc
- o să filozofez
- o să lăcrimez de la o melodie
- o să ajung să nu-mi mai pese de anumite aspecte ale vieţii
- o sa-mi placă să stau singur
- o să-mi pară rău după ceva ce am făcut
- o să văd lumea şi în alb şi negru

Constat că am o viaţă surprinzătoare, ce mă ia uneori prin surprindere, şi deseori atât de brutal, că mă dezmeticesc puţin mai târziu. Îmi place.

o lume pesimistă

Ca şi sondaj la modul general, se ia un grup de oameni şi se trânteşte în mijlocul altui grup de oameni.

Un individ din primul grup este rău. Părerea grupului înconjurător?

- Toţi sunt la fel, o apă ş'un pământ.

Un individ din primul grup este bun. Părerea grupului înconjurător?

- Doar el este aşa.

zoo

Poate că sunt eu prea dezinteresat de anumite aspecte ale vieţii, dar grădina zoologică mi se pare tristă. Deşi animalele sunt mai bine tratate ca 'pe vremuri', au spaţiu mai mult, tot triste rămân. Mergem la zoo, yey, ce minunat, vedem animalele sălbatice. Stop! Care sălbatice? Tigrii fioroşi doar îi vezi tolăniţi în iarbă, la soare, scobindu-se între dinţi. Unde-i ursul care urla de tremurau geamurile? aaaa, uite-l acolo făcând acrobaţii ca să primească două acadele Sugus.

Noi facem natura să fie amuzantă; ce frumos, ce sentiment inefabil de rasă dominantă avem când mergem la cuşca leului, şi îi spunem "Hei dragă ce faci? nu ieşi la vânătoare?" Cred că ar răspunde .. "ies; deschide numai poarta".

Let's have fun with lions; they eat dogs.

reclamă nereclamă

să mergem la munte

Atracţie puternică este muntele pentru muritorii de rând. Însă are o semnificaţie diferită pentru anumite categorii.

Pentru unii "hai la munte" înseamnă "Eu aduc grătarul; băi! care merge să cumpere mici şi carne? Şi să nu care cumva să uitaţi berea că n-am făcut nimic". Ei bine, şi merg oamenii noştri la munte. Mai bine zis la poalele muntelui, adică doar unde pot ajunge cu maşina. Instalează toate catrafusele, îl pornesc pe guţă şi dă-i pe petrecut; fum, fotbal, râsete, bere. Luni când îi vezi, "cum a fost la munte?" .. "aaaaa, fenomenal!!! să-l fi văzut pe gigel cum a căzut în apă de mangă ce era, şi am luat de pe drum şi o fetiţă de ne-am distrat noaptea; toţi, deodata. Extraordinar a fost, aşa ceva mai rar". Eh, nu e chiar atât de rar.

Pentru alţii semnifică o ascensiune spre vârf. Nu se mulţumesc doar să îl vadă, vor să îl atingă. Cu rucsacul plin în spate, ascensiunea nu e uşoară. Dar continuă, vacarmul manelelor rămâne mult în urmă. Nu le ia mult să constate că sunt singuri; şi câţi erau la poale, muşuroi de cetăţeni care au venit la munte. Aici, liniştea e la ea acasă. Se pot auzi chiar şi păsările ciripind. Deşi urcuşul se lasă şi cu piedici, efortul se merită. Se încarcă din plin cu natură, şi asta se simte în trup, în psihic, şi în nici un caz nu este ceva negativ.

Deşi ar fi mai multe, am scris doar două categorii. Diferenţa e clară.

aruncaţi Bibliile

... toţi cei care nu le credeţi. Sunt şi aşa destui ipocriţi.