mulţumiri

Am fost ca şi animăluţul din poză. Mă uitam pesimist ce se petrece în lume, urându-mă pentru că îmi pasă, urând tot ce a fost. Apoi mi-am dat seama că trebuie să mă uit în altă parte pentru a fi iarăşi un elefănţel cu poftă de viaţă, de jungla numită civilizaţie. M-am uitat şi te-am găsit, pot să zic că ai apărit din nimic. Nu am dat înapoi de la a te cunoaşte mai bine, în felul ăsta sperând să-mi mut gândurile în locuinţă nouă. Nu de dragul de a fi în altă parte, ci doar pentru a nu sta în acea casă veche, goală.

Speranţa s-a transformat în fapt, aşa că, încetul cu încetul, m-am detaşat de putreziciunea gândurilor vechi şi nesănătoase. Am revenit iarăşi cu picioarele pe pământ, lucid, hotărât să nu mai alunec, oricât de mare ar fi tentaţia.

O viaţă am, şi pe aia să o arunc la gunoi? E îngrămădeală acolo, nu-mi place îmbulzeala.

Mulţumesc pentru ajutorul dat, chiar dacă nu şti şi poate nu vei şti niciodată ce influenţă ai avut asupra mea.

leapşă despre branduri

Am căpătat-o de la Kali, şi cum prin căpăţâna mea bate vântul, aici este.



Dacă vor să o facă Amazing Style, Andrea, şi cine-o mai vrea.

oamenii din plastic

Sunt perfecţi, dar fără viaţă.

bicicleta pentru fetiţe

Abia azi am găsit explicaţia la diferenţa dintre bicicleta de bărbaţi, şi cea de femei.
Şi o scriu aici ca să nu o uit, deşi a rămas înţepenită în aiurelile din mintea mea.
Aşadar bicicletele pentru femei sunt construite fără cadru ridicat pentru că înainte femeile mergeau în fustă pe bicicletă. Ce geniu sunt, sunt cu un pas mai aproape de desăvârşire. Şi un pic distrus, dar e altă poveste.

nu şti că ştiu ce ştii că nu ştiu

Ştiu că mă placi, ştiu că eşti prea timidă să-mi spui. Sunt relaxat; nu-mi pasă.
Ştiu ce poze urâte ai. Nu şti că le am. De asemenea, nu-mi pasă.
Ştiu că mi-ai distrus o anumită relaţie. Nu şti că ştiu lucrul ăsta. Iar nu-mi pasă.

Fiecare paragraf de mai sus este pentru o altă persoană. Ştiu, deci te cunosc mai bine.

haz de necazul ... meu

Sună una dintre şefe:
- Ai terminat?
- Cum să termin? Doar au trecut numai 12 ore de când lucrez, mai am, mai am.
Prefer bărbaţii să-mi fie superiori decât majoritatea femeilor. Mai ales cele cu "Nu mă interesează! Asta trebuie făcută!" Dar tu eşti proastă? Nu se vede că e imposibil? Şi când spun imposibil, păi chiar e imposibil. Şi să mă scutească cei cu "nimic nu e imposibil"

Ah, şi că tot sunt la haz. Mai nou, multe străduţe dintre blocuri s-au făcut sensuri unice. Pe jumătate de stradă îşi parchează omul colivia, şi se circulă pe jumătatea cealaltă. Ei bine, ies de pe o străduţă din aceasta, dar în acelaşi timp vroia să intre o doamnă foarte hotărâtă. Eu, destul de încăpăţânat la d-astea de obicei, nu o las. Eu vreau să ies primul, mai ales că în faţa ei este un semn cât casa, care se traduce, pentru cei care au primit înţelepciunea să-l descifreze, "Accesul interzis".
Din semne o întreb ce vrea să facă, răspunsul vine repede prin geamul deschis... "Hai dom'le, eu sunt riveran". Nu prea îmi piere mie glasul la surprize, dar aici mi s-a pierdut piuitul, găsindu-l câteva secunde mai târziu printre hohote de râs. Ca şi adăugare, pe semn nu scria adiţional "Cu excepţia...".

Mi-am amintit zilele trecute de bancul cu acel câine ardelenesc, care latră în stilul "no dacă-i musai, ham". Nu întâmplător mi-a venit în memorie, ci văzând un câine culcat în mijlocul drumului naţional. M-am gândit că o fi mort, dar de unde. Se ridică uşor, uşor (probabil tocmai mâncase), eu mă apropiam tot mai tare cu maşina, şi a trebuit să pun frână, pentru că a fost puţin imprevizibil. În loc să se dea din drum, el a început să-şi facă siesta acolo. S-a întins de vreo 3 ori, aşa, ca să nu facă ceva întindere când se dă la o parte. Când deja a început să se şi lingă, m-am gândit că deja e nesimţire, şi m-am dat înspre el claxonându-l. Din mers l-am dojenit părinteşte; "bă, dar tu eşti semafor?"

pielea găinii

Am remarcat că pot face pielea găinii mai des de la o melodie, dacă "intru" în ea. Mai ales dacă închid ochii, şi dau muzica tare, îmi simt pielea că o ia razna. Pe picioare, mâini, spate, aproape pe tot corpul.

Şi m-am gândit că-i tare interesant, asta având în vedere că sistemul nervos simpatic - din care se trag şi nervii conectaţi la procesul pielea găinii - nu îl pot controla. Dar se pare că îl pot porni oricând. Şi adrenalina tot de pe aici îşi are rădăcinile.
Dar acum eram la pielea găinii. O fac în cazul emoţiilor puternice, când mi-e frig, şi cam atât. Am auzit că şi atunci când mă sperii tare se face, dar eu n-am remarcat.

Şi ce e cu pielea asta? Se pare că acolo jos prin apropierea rădăcinii firului de păr, se află nişte mini-muşchi care se contractă. Tot muşchii ăştia sunt responsabili de fenomenul "părul măciucă". Am văzut şi la pisici când se enervează, cum li se ridică părul. Tot de aici vine.

Cică ştiinţiologii (ăştia care ştudiază ştiinţific) spun că pielea găinii mai are un avantaj. Avantaj pentru animale se pare, pentru că omul nu mai are păr, e ... evoluat. Când animalele fac pielea găinii de la frig, între firele de păr intră mai mult aer, şi astfel izolează mai bine contra frigului. Uff, şi câte mii de ani ne-au trebuit până să descoperim termopanul. Aşa, şi omul cum nu are păr(de la caz la caz), cică e inutil.
O explicaţie destul de copilăroasă mi se pare pielea găinii la animale atunci când sunt nervoase. Zic ei că în felul ăsta apar mai mari, să înfricoşeze adversarul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare cam trasă de păr. Da, părul de la pielea găinii, ăla ridicat.

n-am crezut vreodată că ...

- o să-mi placă ploaia
- o să-mi impun să fiu mai serios
- o să cred tot mai puţin în minuni
- o să mă plictisesc
- o să filozofez
- o să lăcrimez de la o melodie
- o să ajung să nu-mi mai pese de anumite aspecte ale vieţii
- o sa-mi placă să stau singur
- o să-mi pară rău după ceva ce am făcut
- o să văd lumea şi în alb şi negru

Constat că am o viaţă surprinzătoare, ce mă ia uneori prin surprindere, şi deseori atât de brutal, că mă dezmeticesc puţin mai târziu. Îmi place.

o lume pesimistă

Ca şi sondaj la modul general, se ia un grup de oameni şi se trânteşte în mijlocul altui grup de oameni.

Un individ din primul grup este rău. Părerea grupului înconjurător?

- Toţi sunt la fel, o apă ş'un pământ.

Un individ din primul grup este bun. Părerea grupului înconjurător?

- Doar el este aşa.

zoo

Poate că sunt eu prea dezinteresat de anumite aspecte ale vieţii, dar grădina zoologică mi se pare tristă. Deşi animalele sunt mai bine tratate ca 'pe vremuri', au spaţiu mai mult, tot triste rămân. Mergem la zoo, yey, ce minunat, vedem animalele sălbatice. Stop! Care sălbatice? Tigrii fioroşi doar îi vezi tolăniţi în iarbă, la soare, scobindu-se între dinţi. Unde-i ursul care urla de tremurau geamurile? aaaa, uite-l acolo făcând acrobaţii ca să primească două acadele Sugus.

Noi facem natura să fie amuzantă; ce frumos, ce sentiment inefabil de rasă dominantă avem când mergem la cuşca leului, şi îi spunem "Hei dragă ce faci? nu ieşi la vânătoare?" Cred că ar răspunde .. "ies; deschide numai poarta".

Let's have fun with lions; they eat dogs.

reclamă nereclamă

să mergem la munte

Atracţie puternică este muntele pentru muritorii de rând. Însă are o semnificaţie diferită pentru anumite categorii.

Pentru unii "hai la munte" înseamnă "Eu aduc grătarul; băi! care merge să cumpere mici şi carne? Şi să nu care cumva să uitaţi berea că n-am făcut nimic". Ei bine, şi merg oamenii noştri la munte. Mai bine zis la poalele muntelui, adică doar unde pot ajunge cu maşina. Instalează toate catrafusele, îl pornesc pe guţă şi dă-i pe petrecut; fum, fotbal, râsete, bere. Luni când îi vezi, "cum a fost la munte?" .. "aaaaa, fenomenal!!! să-l fi văzut pe gigel cum a căzut în apă de mangă ce era, şi am luat de pe drum şi o fetiţă de ne-am distrat noaptea; toţi, deodata. Extraordinar a fost, aşa ceva mai rar". Eh, nu e chiar atât de rar.

Pentru alţii semnifică o ascensiune spre vârf. Nu se mulţumesc doar să îl vadă, vor să îl atingă. Cu rucsacul plin în spate, ascensiunea nu e uşoară. Dar continuă, vacarmul manelelor rămâne mult în urmă. Nu le ia mult să constate că sunt singuri; şi câţi erau la poale, muşuroi de cetăţeni care au venit la munte. Aici, liniştea e la ea acasă. Se pot auzi chiar şi păsările ciripind. Deşi urcuşul se lasă şi cu piedici, efortul se merită. Se încarcă din plin cu natură, şi asta se simte în trup, în psihic, şi în nici un caz nu este ceva negativ.

Deşi ar fi mai multe, am scris doar două categorii. Diferenţa e clară.

aruncaţi Bibliile

... toţi cei care nu le credeţi. Sunt şi aşa destui ipocriţi.

vecinii şi taclalele

Poate sunt eu prea ticălos, sau poate prea insensibil, dar nu-mi plac defel discuţiile lungite cu vecinaşii mei preaminunaţi. Un exemplu. Vine în seara asta unul să mă roage să îl ajut cu o chestie. Am fost de acord, dar de fapt scopul lui era să mă ţină pe mine de vorbă. De la subiectul nostru practic a ajuns la ţânţari, ce caldă e căldura, traficul infernal din România, şi altele. Eu, cu o mutră plictisită şi total dezinteresată, mă uitam la el, de fapt prin el. Nu i-am spus nimic azi, dar data viitoare nu scapă aşa uşor.

Nu sunt împotriva conversaţiei amicale, dar când îmi depăşeşte pragmatismul cu mult, pur şi simplu atacă frontal neuronul, şi aşa slăbit el după bătăile luate de la mine.
Ca să închei într-o notă optimistă, să nu-i las pe vecini singuri, mă mai încing şi cei care mă sună când am treabă, şi ei au chef de poveşti cu reni şi zâne din ciocolată. Măi nene frate, dacă te plictiseşti, du-te şi te culcă, nu mă suna pe mine când sunt plin până în gât în lucru şi să mai şi conversez jumătate de oră.

Punct. Şi de la capăt, dar mâine. :)

raza mea de soare

Au fost cele mai speciale momente pe care le-am trăit. Mergeam cu maşina şi dintr-o dată o rază de lumină ca şi cea din poză era peste mine, şi se mişca împreună cu mine. A durat cam un minut dar m-am simţit cuprins de o uimire de neexplicat.
Ce fain ar fi să călătoresc în fiecare zi prin o rază de lumină.

jumătăţi de oameni

Pe zi ce trece mă descopăr tot mai mult, şi în special descopăr un anumit fix ce îl am nu ştiu de unde. Nu-mi place, ma simt foarte inconfortabil, să fac lucrurile cu jumătate de măsură, să gândesc doar pe jumătate, să acţionez pe jumătate. "Jumătate" este un termen aproximativ. Este destul de păgubos uneori fixul ăsta, şi cei care ţin să facă treabă de calitate ştiu la ce mă refer. De multe ori rămâne doar satisfacţia lucrului bine făcut, nici vorbă de recompensă.

Când observ oameni 'ologi' mă cuprinde tristeţea.
Tot poporul românesc este anti-corupţie, dar mulţi sunt corupţi.
Neamul nostru este creştin şi ne mândrim cu asta. Problema e că foarte mulţi habar nu au ce înseamnă să fi creştin, ce înseamnă să fi "urmaş al lui Hristos". De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, religia neamului este una doar de etichetă, neluată în serios. În Biblie scrie să-ţi iubeşti duşmanul, dar de fapt la urechile oamenilor ajunge să te răzbuni pe duşman. În Biblie scrie să fi sfânt. La capitolul ăsta se împart puţin oamenii. O parte consideră a fi sfânt o mare onoare rezervată doar anumitor indivizi, altă parte asociază sfânt cu prost, iar o mică părticică are credinţa că într-adevăr ei pot fi sfinţi şi îşi dau interesul. Nu mai spun şi de partea sexualităţii, pentru că este clar ca bună ziua.
În concluzie, una spunem, alta facem. Sunt surprins şi destul de enervat uneori când observ nedumerirea pe feţele lor. "Dar de ce dom'le? E normal să fie aşa"

Poate într-o zi voi vedea oameni întregi plimbându-se în parc, crescând şi educându-şi copiii 100%.

vreau să mă plouă

Sunt atât de încins zilele ăstea, încât nu-mi mai încap în piele. Ştiu că "nu-mi mai încap în piele" se foloseşte când aş fi bucuros nevoie-mare, dar mi s-a părut potrivită şi aici. E o senzaţie cu totul nouă. Asta pentru că sunt încins atât fizic, cât şi psihic. Majoritatea se aşteaptă ca eu să fac totul, au impresia că eu chiar sunt robot şi nu am altceva de făcut decât să lucrez şi să dorm. Şi încă nici să dorm bine. Văd cum se apropie de mine o izbucnire nervoasă. Cum se întâmplă în cazul vulcanilor. Ţin în ei, până într-o zi când dau pe dinafară şi se răcoresc.

Sunt la câteva picături micuţe de o izbucnire, şi apoi o să fie bine.
A plouat azi, dar nu şi în mine.

hai, vii?

Cum unde?
Nu o văd din depărtare, e protejată de copaci. Pe doi din aceşti brazi am prins hamacul pentru nopţile calde.
De cum ajung în apropierea cabanei mă copleşeşte un miros fantastic de iarbă udă. Se aude şi izvorul care şiroieşte în lumea lui în dreapta cabanei.
Cabana este construită din buşteni aşezaţi orizontal unul peste altul. Toată construcţia este pe piloni solizi. Intrarea dă direct în sufrageria mare, şi primul lucru pe care îl văd este şemineul plantat în capătul celălalt al camerei. Zâmbesc, mă gândesc la serile petrecute acolo într-un scaun legănat, lângă lemnele trosnind, cu un ceai de scorţişoară şi câinele dormind la picioare, citind ceva din Jack London, chiar dacă i-am citit cărţile de nenumărate ori.
Sufrageria are 2 ferestre mari pe peretele cu uşa, şi în ea este înclusă în partea dreaptă şi mini-bucătăria. Pe peretele din faţă mai sunt două uşi, în stânga, şi în dreapta şemineului. Ele dau spre cele două dormitoare mobilate sumar, care au şi ele câte o fereastră ce te îmbie să priveşti freamătul pădurii. Dormitoarele sunt încălzite de spatele şemineului, construit în perete în aşa fel ca jumătate să fie în sufragerie, şi jumătate în dormitoare.
Partea din stânga a sufrageriei are o uşă care dă în baie.

Ies afară pe verandă, în dreapta mea vântul leagăna balansoarul fără nici un scârţâit. Mă aşez în el, închid ochii şi inspir aer rece. Sunt liniştit.

ouăle noastre

Bune, delicioase, hrănitoare cică. Totuşi de o vreme şi-au cam pierdut şi ele proprietăţile nutritive, gustul, aspectul. Eu le numesc pe ălea ouă palide. Gălbenuşul îl confund cu albuşul, se vede pe el că e slab. Cum aş putea să uit gustul gălbenuşului -care chiar era galben, un galben închis- de la ţară când ne făcea bunica drub? Chiar şi gol era de o aromă inconfundabilă. Acum? Acum prea puţin mănânc ouă, sunt seci; la ţară mai sunt şi din ălea originale, dar mai puţin. Distribuţia e în floare.
Câteva lucruri interesante despre ouă. Culoarea lor este determinată de specia de găină. Ea 'produce' aproximativ 255 de ouă pe an. Prin urmare dacă fac 365 x 24 / 255, rezultatul este că pentru un ou, unei găini i se duc din viaţă vreo 34 de ore.
Ah, dar cum să fie ouăle bune dacă găinile nu sunt bune? În industria ouălelor sunt implicate peste 1 miliard de găini. Ei bine, aceste găini nu fac toată ziua decât să bage în ele mâncare, să bea apă, fără să se poată mişca. Nu pot să-şi întindă aripile, nu au ce scormoni, sunt într-un fel robotizate. Acum îmi dau seama că găinile sunt cele mai chinuite fiinţe de pe pământ. Legea încă permite asemenea condiţii.
Cam aşa arată o găină robotizată, zombie.



De cocoşi ce să mai zic, aştia îş tăiaţi direct, deoarece sunt neproductivi.

Vreau să stau la o casă cu găini, cocoşi, pisici, câini şi alte necuvântătoare.

igienă, te mănânc

Am avut nişte zile în perioada asta în care treceam pe lângă unii oameni şi regretam instantaneu. Nişte bombe urât mirositoare ambulante. Nu merg decât foarte puţin cu mijloacele de transport în comun, şi sunt în mare scutit de asemenea arome. Nici mie nu-mi place uneori să mă spăl (uneori cu apă rece) dimineaţa devreme, dar trebuie, nu e opţional.

cu picioarele pe pământ

Sunt 2 stări mari şi late: pesimism, realism, optimism. De obicei când se spune că o persoană a revenit cu picioarele pe pământ, se referă la faptul că a conştientizat că viaţa nu este tocmai roz, că prea uşor vede lucrurile. De cele mai multe ori referirea asta se face la optimişti.
Dar eu mă gândesc că şi un pesimist poate fi adus cu picioarele pe pământ.
Optimismul şi pesimismul le văd ca fiind stări ale centrului emoţional. Dacă primesc o veste bună dimineaţa, la prânz sunt invitat în oraş de o persoană dragă, sunt jovial toată ziua. Asta nu înseamnă că nu mai sunt oameni cu inima zdrobită, săraci, nenorociţi. Extrema cealată este pesimismul.
Realismul însă depinde de voinţă, de dorinţa de a fi obiectiv. În fiecare zace o doza mai mare sau mai mică de optimism şi pesimism. A fi cu picioarele pe pământ înseamnă conştientizarea realităţii indiferent de starea inimii. Cam greu; când lumea mea este întoarsă invers de ce mi-ar mai păsa de lumea din afara?
Eu sunt realist, şi îmi place să fiu obiectiv. Micile scăpări sunt visele cu ochii deschişi ziua'n amiaza mare. Am fluctuaţii de extreme dar mă chinui să rămând în echilibru, şi cred că asta m-a salvat de multe neajunsuri.

compromis

Am făcut câteva compromisuri majore la viaţa mea pe care le regret, şi dacă aş putea, le-aş schimba. În momentele acelea am căutat să nu cedez, dar nici să nu se simtă partea cealaltă ofensată, şi prin portiţa asta s-a strecurat domnul compromis ca să mă ... compromită. Nu în faţa celorlalţi, nu, ci în faţa mea. Să-mi spună verde în faţă: "Vezi? Degeaba te crezi om cu principii că până la urmă tot o dai în bară!". A avut dreptate, totuşi am învăţat din experienţa aia, şi sunt sigur că data viitoare o să-l tachinez eu: "Ei? Unde ţi-e puterea, curajul?"
Îmi plac oamenii integri, şi mă străduiesc, oh, mă străduiesc atât de tare să fiu şi eu.
Am văzut pe undeva "Ceea ce permiţi, aceea încurajezi". Cât de adevărat, şi cât de crud pentru cei care fac o regulă din 'nu e treaba mea'. Câte cazuri nu sunt, şi au să mai fie în care oameni simpli sunt jefuiţi, bătuţi în plină stradă, fără ca cineva să ridice un deget.
Permiţi violenţa? O încurajezi. Este un rău necesar? Dacă ar fi răul acesta în familia ta, ar mai fi necesar atunci?. Greu de digerat.

Jesus take the wheel

Este tare fain să-ţi cânte copilul aşa în timp ce conduci :))

trebuie să recunosc

Nu, nu sunt emo, doar că mi-a plăcut imaginea. Recunosc însă că mi-e dor tare. Ştiu, e urât din partea mea să nu-ţi spun dar m-am săturat să vorbesc în vânt. Aş împărţi multe cu tine, dar ştiind că nu-ţi pasă, îmi piere tot cheful. Mai bine tac, înghit în sec, şi aştept ca viaţa să meargă mai departe. Sunt conştient că nu e asta cea mai mare tragedie, aşa că o să mă străduiesc să fiu mai nepăsător, şi să mă gândesc la alte lucruri. În fond, am toată viaţa înainte şi nu trebuie neapărat să fiu legat de tine.

răul de mine

Mi-am amintit azi de o întâmplare cu un cuplu prieten. Seară, eu fără pic de chef de ieşit din casă, ei 'haaaaai'. M-au obligat psihologic. M-am enervat şi le-am zis că o să fiu tare antipatic, şi am fost. Toată plimbarea am vorbit cu o fată la telefon. Nu lucruri de amor, doar banalităţi, să treacă vremea. Mai aruncam un ochi şi la cei doi de lângă mine, se observa puţină indignare pe faţa lor. Aproape când am ajuns acasă am terminat conversaţia şi i-am întrebat: "Şi ce mai ziceţi voi?" Întrebare deloc inteligentă şi teribil de sadică.
De atunci s-au lecuit să tragă de mine să fac ceva. Suntem prieteni în continuare :)
Nu ştiu exact de ce mi-am amintit acum de faza respectivă, probabil pentru că e unu mai şi merg la plimbare. De data asta de bunăvoie :) Şi chiar de o să plouă, iau pelerina şi tot merg.

Mi-am mai amintit o întâmplare de dinainte de 1989 legată de "Asta-i viaţa, ăsta-i trai, să trăiască unu mai" Nu ştiu însă dacă-i adevărată.

Unu mai prost ca altul.