Ca în fiecare poveste cu zmei, erau doi dordolâci. Dordolâcul numărul 1 şi dordolâcul numărul 2. Şi ei doi aveau două prietene pe care le scoteau în fiecare seară la aer. Nu ca pe papucii urât mirositori, ci ca pe două flori parfumate. Şi aşa porneau ei de cu seara pe caii lor frumoşi, albi, spumoşi, cutreierau munţi şi văi, admirau apusul roşiatic de soare ce pica în jos aşa, ca racul în apa fierbinte.
Nu despre raci e vorba în povestea mea inventată în timp ce scriu, ci despre cei doi dordolâci. Mai precis, despre sentimentele lor pe drumul de întoarcere, când, cu preafrumoasele dordolâciţe în braţe, se îndrepta fiecare să o ducă acasă.
Dordolâcul numărul 1 mergea mai repede decât amicul lui. Ulterior, la un pahar de şampon cu neuronii lor alungaţi de acasă şi veniţi la crâşmă să-şi dea amarul pe faţă, ei bine, mi-au istorisit despre viata amorezanţă a celor doi dordolâci.
În primul rând, de ce se grăbea dordolâcul 1 mai repede? Cu lacrimi în ochi, neuronul îmi povesti pe îndelete cum, de fiecare dată stăpânul lui avea seară de cauntăr cu amici lui din celelalte ţinuturi. Îi plăcea să joace în echipă cu fiul lui Negru-Împărat, pentru că întotdeauna căştigau, probabil şi datorită faptului că la începutul jocului plodul regesc le spunea celorlalti "Să nu care cumva să vă ascundeţi de mine că vă zic lu' tata şi vă bagă impozite mai mari, iar dacă m-aţi împuşcat, v-aţi luat adio de la gât, cu tot cu cap". Cam aşa decurgeau lucrurile în împărăţie.
Da, se pare că dordolâcul 1 iubea mai mult activitaţile sale decât zâna viselor lui.
Ăsta deci, era motivul.
Dar cum rămâne cu dordolâcul 2? Ce mi-a povestit neuronul lui care era deja turtă? Ei bine, dragii moşului, cu astă povestire v-oi ferici în episodul următor.
reclame...
trezireeeea!!! făt frumos din pădurea adormită, nu am nici un sărut magic pentru trezire (că nu sunt prinţesă, ce să-i faci) dar am una bucată leapşă idioată la mine pe blog, aşa că hai sus!
RăspundețiȘtergere