... stătea ea, sărăcuţa, singură. Sau aşa credea, până se uită în jur.
Şi-a început existenţa datorită unei licăriri a materiei cenuşii. A prins contur, nu ştia ce este până ce nu s-a uitat în jur la surorile ei. Unele erau la fel, altele mai aveau ceva în plus sau în minus. Unele mai 'dolofane', mai stăpâne pe situaţie, altele mai vioi, nu stăteau prea mult la vorbe.
Domnişoara despre care scriu nu era nici prea grea, nici prea uşoară, ci medie. Repet că nu şi-ar fi dat seama cât de medie e, dacă nu ar fi privit în jur.
Stătea şi se întreba de ce anume a fost pusă acolo, în postura aceea, în intervalul acela. Ştia că are un scop, simţea asta din toată forma ei ovală. Mai ştia că într-un fel este legată de cele din jur şi deşi avea fiecare rolul ei aparte, toate formau ceva miraculos.
A stat personajul meu împreună cu celelalte la întuneric, până când sosi şi ziua în care farmecul lor avea sa fie cunoscut. Din clipa când au văzut lumina, şi-au dat seama că fenomenul aşteptat avea să se întâmple. În timp ce se fac ultimele pregătiri pentru performanţa lor, aproape că tremura sărăcuţa de emoţie. Era să sară din rând, să fugă de teamă că poate nu o să fie pe măsura aşteptărilor, dar nu avu curaj.
Începu şi performanţa lor. Ştia că şi primele surate au emoţii, dar, printr-un susur liniştit, şi-au făcut treaba. Astfel a căpătat încredere şi, pe măsură ce rândul i se apropia, emoţia nu dispăru, dar era mai sigură pe ea. Când, în sfârşit îi veni rândul, explodă din tot lăuntrul ei, lumina deveni mai albă că niciodată, culori infinite îi zburau prin faţă. Universul i se deschise, toate privirile erau îndreptate spre ea. S-a descurcat admirabil.
Deşi nu tinuse decât o clipă, în interiorul ei simţi că a fost o eternitate. Şi-a atins menirea, în felul acesta revărsări de bucurie luminându-i întreaga existenţă.
Era fericită, sărăcuţa notă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu