Pages

joi, 15 iulie 2010

balonul tău de sticlă

Avea o viaţă atât de perfectă încât nu cunoştea 'valea'. Ea nu era tristă, ci nervoasă.
O zi în care nu putea să facă ce voia, era o zi îngrozitoare. Nu spunea niciodată "îmi pare rău", pentru că nu-i părea. "Am greşit" nu făcea parte din vocabularul ei de cuvinte. Toată lumea o iubea, însă nimeni nu ar fi trăit toată viaţa cu ea.
Avea balonul ei de sticlă, zbura în el, vedea lumea fără a fi prea afectată de problemele ei.

Cum toate au un sfârşit, se întâmplă ca micuţul ei balon să răsufle, pierzând înălţime rapid şi iremediabil.
Ajungând la nivelul omului de rând, observă că nu se deosebeşte cu nimic de ei. Experimentă în sfârşit senzaţia de singurătate, ar fi vrut să fie iar la înălţimea de altădată. O adâncă depresie o cuprinde în timp ce cu degetele zdrelite scormoneşte în amintirile putrezite, cautând după acel 'ceva' care o făcea să zâmbească. În zadar însă, prezentul se întipăreşte fulgerător în toată fiinţa cuprinsă de spasmele deznădejdii.
Urmă o perioadă de luptă aprigă între frumuseţea cerului şi mortăciunea noroiului. În cele din urmă câştigă pământul. Pentru prima dată în viaţa ei era resemnată. Prin ochii uscaţi de lacrimi murdare, descoperi orizontul unei zile noi, unei zile în care oamenii îşi ridică privirea din bolul durerii, pentru a primi puţină lumină în inimă.
Învăţă să se bucure de lucruri pe care altădată le dispreţuia. Tot ce i se părea de dispreţuit înainte, acum îi apăreau mai albe. În cele din urmă a învăţat să iubească, iar balonul desumflat din sticlă l-au aruncat împreună.

Morala: nu cunoşti ce înseamnă viaţa până nu o simţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu