doi nimurici

Stăteau ei într-o zi, şi se gândeau ce dăndănăi să mai facă. La asta se pricepeau cel mai bine. Nimuricul numărul 1, şi nimuricul numărul 2, era prieteni nedespărţiţi de când erau mici. Le crescuseră dinţii în acelaşi timp, au luat bătaie în acelaşi timp de la părinţii lor nimurici pentru că împreună s-au gândit să fie eco, aşa că au aruncat din casă toate electrocasnicele. Din păcate pentru ei scuza cu marţienii nu a ţinut. Nici explicaţia cu masonicii ce au venit şi i-au inundat vecinii de jos nimuricului numărul 2 nu a ţinut.

Erau fericiţi împreună, nu-şi imaginau traiul lor separaţi unul de altul. Făceau tot ce doreau, fără remuşcări sau păreri de rău. Viaţa era prea frumoasă ca să stea degeaba sau să-şi piardă vremea cu tot felul de nimicuri. Le-a spus cineva odată că iau totul prea în glumă, şi că ar trebui să aibă grijă şi de ceilalţi. "Ce-s cu prostiile astea? Du-te dom'le şi plimbă ursul, că noi avem nimuriciuni de făcut, chiar nu vezi câtă treabă ne aşteaptă?" De la atâta treabă hainele le erau murdare din cap până-n picioare. Nu era deloc ceva neobişnuit, toţi nimuricii erau murdari pe acolo, şi era şi normal. De ce să fii curat într-o lume murdară? Până la urmă tot te murdăreşti.

Aşa au trecut anii, până într-o zi, când nimuricul numărul 1 a apărut în mijlocul adunării de gaşcă în nişte haine curate, strălucitoare, ce emanau prospeţime. Rumoare s-a stârnit în rândurile nimuricilor. Bulversaţi, au început să tragă de el luându-l la socoteală pentru atitudinea lui mândră şi discriminatorie. Adică el nu vede că toţi sunt murdari? Ce caută cu haine curate între ei? După atâta timp frumos petrecut împreună, aşa îi răsplăteşte? Deprimându-i?
A încercat nimuricul numărul 1 să le spună că sunt haine pentru toţi. Trebuie doar să le îmbrace. Nici n-a mai apucat să spună nimic după asta. Păi cum? acum le mai dădea şi lecţii?

Au sărit pe el să-i rupă hainele, să îl dezbrace, dar n-au reuşit. Erau haine speciale, care nu se rupeau, şi puteau fi date jos doar de către purtător. Purtătorul în cauză după ce i s-a constatat procesul de denigrare, a fost izgonit între străini. Nu ştia cum este să fii fără prieteni, aşa că i-a fost imposibil să rămână departe de locul în care s-a născut. Întorcându-se, nimeni nu-l mai băga în seama. Nici măcar cuvinte urâte, parcă nu mai era deloc.

Tristeţea veni peste el, depresia îl înfăşcă şi îl târî pe dealul îndoielilor. S-a lăsat dus, obosise de alergat.
Acolo sus a venit la el nimuricul numărul 2, prietenul lui cel mai bun. A stat lângă el fără să zică nimic, iar înainte să plece, l-a privit în ochi şi două lacrimi mari au brăzdat obrajii murdari.
Lacrimile şi-au făcut loc şi pe obrajii nimuricului numărul 1, amintindu-şi de toate clipele petrecute împreună, şi totuşi păreau atât de nepotrivite. Întrebările au început să curgă: "De ce trebuie să fiu altfel? Chiar are rost să mă împotrivesc atât? Aşa o să fie toată viaţa? Ce folos să fiu singurul curat dacă toţi sunt murdari?"

Dintr-o dată s-a hotărât. Cu mişcări violente hainele cele curate au căzut la pământ, locul lor fiind luat de hainele cele vechi, pline cu mizeria anilor trecuţi.
S-a dat o petrecere mare pentru întoarcerea nimuricului, bineînţeles cu ghiduşiile de rigoare.

"Happy" End.