călătoria unui vierme

Nu ştiu de unde venim, nu ştiu cum m-am născut, ci prima oară când am deschis ochii mi-am simțit părinţii dându-mi de mâncare, mie, şi celor 2000 de fraţi ai mei. Din acea zi a început explorarea mediului înconjurător. E întuneric beznă, oare așa săraci suntem, de nu ne permitem să plătim factura? În fine, trec apoi la descoperiri. Remarc că nu am fost primul dintre frați care s-a deșteptat, ci mai sunt alții care acum sunt activi în ... cum să-i spun oare ... în câmpul muncii.

Evident că vreau să învăț de la ei, așa că bag la cap cum pentru a mânca, trebuie întât să muncești. Și ce mâncăm noi? Ne devorăm casa în care ne-am născut. Nu știu cum de putem fi atât de insensibili, dar după ce trag vreo două lacrimi pe nas, mă apuc și eu de treabă, că stomacul începe să-și ceară drepturile.

Pe măsură ce zilele trec am învățat mai multe despre viață. Trebuie să lupți ca să ajungi cineva. Aici este un întreg oraș organizat, cu primărie, poliție, spital. Conducătorii noștrii sunt părinții. Ei ne apropă sau ne resping cererile de transfer în alt cartier. Da, pentru că și aici sunt cartiere mai bune, sau mai rău famate.

Cel mai bun cartier se cheamă Inima; acolo toți sunt sănătoși din punct de vedere fizic, dar de asemenea toți sunt emo. Sunt multe sinucideri, și cu toate acestea toată lumea trage acolo, că cică e potol bun. Cum eu sunt în cartierul Intestinul Gros, care este cel mai plin de violență, m-am gândit să mă transfer. Dar se pare că n-aș avea viață lungă prin Inimă; mă gândesc la alte opțiuni.

În Creier este crema societății noastre. Toți cercetătorii noștri, oameni respectați, sunt acolo. Ei lucrează acolo pentru a îmbunătății traiul tuturor. Vor să facă Creier peste tot, să fie un singur cartier mare, frumos, și prosper. E frumos ce viață ne așteaptă.

Până mi-am pus eu cererea de transfer la primărie, până s-au uitat peste ea și au analizat-o, au trecut mai multe zile. Văzând că nu se mișcă nimic, mă duc personal acolo să mă interesez. În primărie era un haos total. Nimeni nu știa de nimeni și nimic; toți erau ocupați să strângă provizii, parcă ar fi vrut să emigreze. Cât stau acolo și încerc să dau de capăt situației, vine o știre de ultima oră prin intestinul subțire ... "CREIERUL NU MAI E!"
Cum adică nu mai e? Auzisem eu ceva povești despre sfârșitul lumii, dar nu mă preocupa prea tare. Acum degeaba întrebam în stânga și în dreapta, că nu răspunde nimeni. Toți își strâng bagajele, să se mute prin alte cartiere. Ies de acolo, dezgustat de lipsa de politețe din partea angajaților plătiți de noi, contribuabilii de rând.

Trag aer proaspăt în piept cum ies din clădire ca să-mi revin, când deodată aud din deal (pe deal era creierul) o mulțime de viermi revărsându-se înspre celelalte cartiere. Oamenii de știință, cercetătorii, toți aveau ochii scoși din orbite de foame, și devorau tot ce prindeau în cale. Nu le mai păsa de respectul celorlalți. În urma lor rămăseseră stâncile albe, și un gol imens.

Am cugetat puțin și apoi mi-am dat seama ce înseamnă asta: Anarhie. Unul pe altul se îmbrâncesc, rata criminalității era la vârf. Îmi era frică așa că m-am ascuns într-un deget ... gol. Simt un obiect ciudat, dar plăcut la atingere, și mă încolăcesc în jurul lui. După un timp mă prinde foamea, încerc să mușc, dar nu e de mâncare. Atunci îmi amintesc de o poveste spusă de unul de oamenii învățați cu mai mult timp în urmă. Era o teorie, cum că noi nu suntem singuri în univers, și că sunt două lumi. Una în care stăm noi, și una deasupra noastră. Aici noi suntem stăpânii, dar acolo se pare că sunt casele noastre stăpâni. Nimeni n-a aprobat teoria asta. Păi cum? adică orașul nostru a fost viu ca noi? A mers, s-a târât?

M-am luat cu vorba și am uitat ce vroiam să spun. Mai ziceau că de la o vreme, casa noastră, când erau vie, s-a unit cu o altă casă. Și dovada faptului este acest obiect ciudat în jurul degetului. Deși totul în jur se degradează, el rămâne lucios, întreg, remarcabil de frumos. Și se zice că dacă poți privi adânc în acest obiect, poți simți cealaltă casă. Ce frumos sună, supranatural. Știu, știu că sunt povești de spus copiilor, dar mie mai îmi alină foamea.

Încet, încet mă sting. Simt cum mă las puterile. Afară gălăgia a încetat, este o liniște benefică. Mă gândesc cum am fost, și peste puțin timp nu mai sunt.