plânsul îşi are vremea lui

Suntem cam parşivi noi, oamenii; aş adăuga şi cam proşti.

Una dintre întrebările aiurite pe care ni le punem, este "De ce nu putem fi veseli tot timpul?", sau "De ce tocmai acum?"
Ştim că viaţa-i plină cu de toate, dar noi aşteptăm doar să ne simţim bine, confortabil, fără grijuri, fără scutece de schimbat, fără dezamăgiri.
E adevărat că am vrea să fie aşa, dar vrem degeaba. Încă o dată mi se demonstrează că, până la urmă, nu suntem buricul universului.
Putem refuza suferinţa, sau o putem accepta. Dacă o refuz nu înseamnă că nu mai există, doar că sufăr de două ori. Prima oară din cauza necazului în sine, iar a doua oară din cauză că vrem să nu mai fie, şi tot e.

Cu acceptatul e problemă mare. Baiul e că nu considerăm suferinţa ca pe un lucru normal. E normal să plâng. E normal să mă doară. Gândurile fericite nu-şi au locul, nici bancurile, nici orice altă activitate care să caute să oprească prematur această stare. Este manifestarea durerii, nu e nici o ruşine în asta.

La fel cum vin norii, la fel vine şi soarele, pentru că într-adevăr, toate sunt trecătoare.
Din cauza asta să preţuim fiecare clipă.
Când vezi pe cineva plângând, du-te tăcut şi i-ai mâinile în mâinile tale. Gestul ăsta face mult mai mult decât cuvintele pot exprima.

La fel cum acceptăm soarele, e bine să acceptăm şi norii.

ceaţa mea

Sunt într-o ceaţă tare densă. Ceva în genul: ţi-e foame, vezi un măr, vezi că are o gaură mică, ştii că vrei să-l manânci, dar te temi de ce ai putea găsi înauntru.

Dacă aş şti că ziua de mâine se va termina aşa cum sper.
Dacă ar fi totul atât de simplu cum aş vrea.
Dacă aş şti cum voi fi anul viitor pe vremea asta, poate că mi-aş investi timpul mai cu folos. Tot la fel, dacă ştiam acum un an cum voi fi acum, sigur făceam anumite lucruri diferit.

Încerc totuşi să mă păstrez cu o atitudine sinceră pozitivă asupra vieţii, recunoscând în acelaşi timp cât de mult suntem noi oamenii, de varză.

Mă uit în jur şi îi văd şi pe alţii cu probleme, dar o simt doar pe a mea. Necazul meu este unic, pentru că îl îmbrăţişez în felul meu. Ştiu sigur că alţii ar fi procedat altfel, şi-ar fi văzut rănit orgoliul şi ar fi dat bir cu fugiţii. Eu însă, am preferat să primesc lovitura direct în piept, o clipă crezând că am să mă răstorn.
Mă întreb încă o data dacă nu sunt cumva cel mai fraier om de pe pământ.

Trebuie să fiu mult mai egoist.

fii tu însuţi

După ce am scris titlul, m-a bufnit râsul, pentru că mă gândeam cum peste tot se încurajează sloganul ăsta, dar în acelaşi timp, dacă nu ai un anumit lucru, eşti incomplet. Mai era una, aia cu "Gândeşte Liber". Şi la asta îmi dau lacrimile. Clişeele ăstea sunt doar din gură, pentru că nu prea iau oamenii înţelesul bun.

"Fii tu însuţi" este un concept mai mare decât îl percepe lumea. Implică latura psihologică, socială, religioasă.

Să fac un şablon întâi.
Um om care este el însuşi, se simte bine în pielea lui. Nu e complexat de greutate, aspect, cultură. El ştie ce este. Mai mult de atât, şi ceilalţi stiu ce zace în el. Nu îi este ruşine să admită când greşeşte, pentru că îşi conştientizează slăbiciunile.
Nu se minte pe el însuşi, şi nu-i minte pe alţii cu privire la el. Adică nu o să zică "nu-i adevărat, eu n-am fost cu maşina firmei la cumpărături personale", ci o să recunoască fără jenă "da măi, am mers că am avut nevoie şi pentru că aşa am vrut eu, şi ce dacă".

Îşi recunoaşte trăirile emoţionale, făcând din acestea o rampă de lansare, iar nu o ancoră. Când îi vine să plângă, plânge fără să-i fie ruşine să recunoască. Nu îi e ruşine cu el.
Un astfel de om nu se raportează la ceilalţi. Este sincer, poate uneori naiv (depinde de principii).

Eu sunt un astfel de om. Ştiu că sunt slab, că mă implic uneori ca boul în ce nu trebuie. Ştiu că am şi puncte tari; de ele încerc să mă folosesc cât mai mult.
Ştiu ce drame am trăit şi nu mi-e ruşine cu ele, nu mi-e ruşine cu cine umblu, nu mi-e ruşine ce gândesc, nu mi-e ruşine de familia mea.

Şi toate astea nu pentru că ar fi perfecte, ci pentru că nu contează dacă sunt perfecte sau nu. Nimic nu e perfect pe pământul ăsta.


Mai e un lucru care face puţină diferenţă; mai multă chiar.
Nu sunt nici mândru de mine însumi. Nu mă felicit atunci când dau cu băţu'n baltă. Nu neg, dar nici nu mă mândresc cu asta.


Sunt un om supus greşelii.
Sunt eu însumi şi ăsta sunt.
Nu pot schimba ce sunt, pot doar schimba ce fac. Asta mă ajută să merg înainte în fiecare zi.

impune-ţi să fii fericit

Domnul Lincon zicea ceva de genul ăsta; cum că "majoritatea oamenilor sunt fericiţi după cum işi pun în minte să fie". Într-un limbaj mai uzual, eşti fericit pe cât de mult vrei să fi.

Mie mi se pare uneori cam fantezistă chestia asta. Cum sa-ţi impui să fii fericit, să te bucuri atunci când sentimentele ţi-s prin boscheţi? Când gânduri aiurite fac din mintea ta un acvariu plin cu piranha, cum să mai fi zâmbitor şi relaxat?

În mintea mea, vorbele ăstea au greutate doar dacă sunt despicate-n patru. De fapt ce înseamnă să fi fericit? Ce înseamnă să-ti impui asta?
Şi tot şoricelul din cerebel îmi zice că pentru asta trebuie să privim viaţa altfel. Schimbare de priorităţi, de atitudine.

Nu prea am chef acum să mă gândesc prea mult ca să disec, dar poate altădată.

stand-up comedy

Nu m-am omorât deloc cu genul acesta de umor, totuşi de data asta m-am cam amuzat :)

zise struţul, şi mai luă o gură de nisip