dordolâcii diferiţi

Ca în fiecare poveste cu zmei, erau doi dordolâci. Dordolâcul numărul 1 şi dordolâcul numărul 2. Şi ei doi aveau două prietene pe care le scoteau în fiecare seară la aer. Nu ca pe papucii urât mirositori, ci ca pe două flori parfumate. Şi aşa porneau ei de cu seara pe caii lor frumoşi, albi, spumoşi, cutreierau munţi şi văi, admirau apusul roşiatic de soare ce pica în jos aşa, ca racul în apa fierbinte.
Nu despre raci e vorba în povestea mea inventată în timp ce scriu, ci despre cei doi dordolâci. Mai precis, despre sentimentele lor pe drumul de întoarcere, când, cu preafrumoasele dordolâciţe în braţe, se îndrepta fiecare să o ducă acasă.

Dordolâcul numărul 1 mergea mai repede decât amicul lui. Ulterior, la un pahar de şampon cu neuronii lor alungaţi de acasă şi veniţi la crâşmă să-şi dea amarul pe faţă, ei bine, mi-au istorisit despre viata amorezanţă a celor doi dordolâci.

În primul rând, de ce se grăbea dordolâcul 1 mai repede? Cu lacrimi în ochi, neuronul îmi povesti pe îndelete cum, de fiecare dată stăpânul lui avea seară de cauntăr cu amici lui din celelalte ţinuturi. Îi plăcea să joace în echipă cu fiul lui Negru-Împărat, pentru că întotdeauna căştigau, probabil şi datorită faptului că la începutul jocului plodul regesc le spunea celorlalti "Să nu care cumva să vă ascundeţi de mine că vă zic lu' tata şi vă bagă impozite mai mari, iar dacă m-aţi împuşcat, v-aţi luat adio de la gât, cu tot cu cap". Cam aşa decurgeau lucrurile în împărăţie.

Da, se pare că dordolâcul 1 iubea mai mult activitaţile sale decât zâna viselor lui.

Ăsta deci, era motivul.

Dar cum rămâne cu dordolâcul 2? Ce mi-a povestit neuronul lui care era deja turtă? Ei bine, dragii moşului, cu astă povestire v-oi ferici în episodul următor.

reclame...

afişele şi mintea românului

Mda, e vorba despre afişele electorale. Trântite peste tot, prin cârciumi, prin poştă, pe monumente, fără număr, fără limite. Toate astea pentru ce? Oare pentru cei care sunt la curent în fiecare zi cu situaţia politică a ţării? Da de unde.
Ăştia ştiu cine e la ce partid, îi ştiu rudele, declaraţiile de avere, doară a citit în Click. Nici pentru clasa de sus, pentru cei intelectuali. Pentru că nici eu nu-s rupţi de lume, şi cunosc realităţile din România.

Pentru cine atunci sunt toate afişele ăstea?
Din mintea mea creaţă mi-a ieşit neuronul idiot, ăla cu idei, şi mi-o zis aşa:

"Păi băi, categoriile ălea sunt luate deja, fiecare este în partea lui, şi se bat unii cu alţii, ca chiorii după perele din măr. Rămân românii care n-au timp de stat la poveşti sau la televizor. Rămâne nea' Ţăfleac, ăla ce e pe şantier 13-14 ore, iar pe drumul spre casă, rupt de oboseală, vede din tramvai o figură prietenoasă ce îl cheamă să-l voteze. După aia alta figură, care-i inspiră încredere, şi tot aşa.
Lupta se dă care candidat are mai multe apariţii, pentru că astfel, involuntar, intră în mintea omului, şi pe care aspirant la tronul prezidenţial l-a văzut mai des, pe ăla îl votează. Pentru că i se pare familiar, deja îl 'cunoaşte'."

În afara unui joc de copii mari gen "tatăl meu îi rupe capul lu' tatăl tău", se vede de la o poştă nesimţirea crasă, fanatismul şi avarismul. Nu e unul care să fie integru pe acolo, şi totuşi fiecare e mai bun decât ceilalţi. Propagandă forţată.
Aşa că nu mă mai mir de ce văd în fiecare zi români mândri, unul mai tare ca celălalt, unul mai deştept decât toţii, unul care are cea mai multă dreptate.
Adevărată vorba aia cu "peştele de la cap se'mpute".
Suntem cei mai tari, restul sunt nimicuri, proşti.

Şi când stau să mă gândesc că totul se reduce la marketing şi tehnici de vânzare. "Promovează-ţi produsul, şi anihilează concurenţa"
Din cauza asta nu o să văd niciodată oameni corecţi în funcţii înalte, pentru că un om corect îşi recunoaşte slăbiciunile, iar în ţara noastră nu avem oameni politici slabi.

dezinformat

Ăsta sunt eu, un dezinformat. Păi cum să nu urmăresc eu ştirile, cum să nu citesc măcar un ziar? Cum să aflu abia acum ca faimosul virus ai unei gripe face ravagii prin toată lumea? Celebrităţi, oameni de rând, nu mai contează. A intrat peste tot, ca şi apa într-o încăpere. Se emit previziuni, se organizează licitaţii, se bat conducătorii cap în cap, care e mai deştept să combată gripa. Mai nou cică este ceva organizat, bine pus la punct de către boşii lumii ca să ne reducă rândurile, că devenim prea ieftini la vedere. Unde te uiţi, doar de oameni dai. Mergi pe stradă-oameni, vii acasă-lume, mergi la mare-adunătură cât cuprinde.
Şi atunci, cum să nu-i stârpeşti? Dar ce-i aici? fiecare se naşte cum/când vrea? păi chiar aşa; prea mulţi suntem domnule, nu mă pot vedea pe mine de tine, ia dă-te din cadru.

Terminând cu asta, nu prea mă pasionează, nu doar gripa asta, ci în general ştirile. Sunt prea neînsemnat ca să însemn ceva.

conversaţie în troleibuz

2 femei peste 65 de ani, părul cărunt.

- Deci zi, ce înseamnă tughedăr?
- Împreună, nu?
- Aşa, şi ui chen?
- Uichen înseamnă sfârşit de saptamană nu?
- Nu, stai aşa; luăm câte una. Ui ce înseamnă?
- Mmmm, înseamnă noi.
- Da, şi chen?
- Pot, putem.
- Deci ui chen înseamnă noi putem.
- Du betăr?
- Betăr este ... mai bine, şi du eu fac, facem.
- Şi acum tradu tughedăr, ui chen du betăr
- Împreună, noi putem face mai bine, aşa era scris în staţie deci, dar era în engleză.

...

- Un lucru nu pot să îl înţeleg, cum zici până la urmă tî hî e? dă, sau ză?
- Este cumva cu limba între dinţi.

Din momentul ăsta se chinuiau amândouă să zică folosind limba între dinţi, fără succes însă.